București, orașul începuturilor

În anul acela, 1 octombrie a căzut într-o zi de joi. La 8 dimineața – atunci când vin trenurile de noapte din Ardeal –  pășeam pe dalele peronului Gării de Nord, cu un geamantan si un rucsac în spate, hotărâtă să cuceresc lumea și să o “uimesc pe mama”.

Norocul meu s-a chemat Ruxandra, o fată pe care o cunoscusem la examenul de admitere și care a venit să mă aștepte în gară. 12 ore mai târziu, încă hălăduiam prin oraș, în căutarea unui acoperiș. Rudele nu au vrut să mă primească, pe motiv că studenții sunt gălăgioși, așa că am luat căminele la rând. Fără succes. Pe înserat, în fața Inter-ului, mă întâlnesc cu un prieten de acasă care îmi zice: hai la noi la cămin, dar să nu spui că ești la altă facultate. Așa că am mințit ca să nu dorm pe stradă.

În primele mele ore de București, am înțeles că în orașul ăsta- indiferența, minciuna empatia și altruismul, toate defectele și calitățile oamenilor, bune și rele, toate se înghesuie la un loc într-o agitație de nedescris. Și mi-am dat seama că trebuie să fii tare ca să rămâi pe drumul tău, căci oamenii sunt la fel ca orașul.

Cu toata istoria lui, Bucureștiul este prin definiție un oraș al începuturilor. Eu am început aici viața de adult, familia mea, cariera, o casă, o comunitate de prieteni și multe lucruri pentru ceilalți. Mereu încep câte ceva, uneori îmi iese, alteori nu. Dar orașul m-a învățat determinarea de a merge mereu înainte, cu aceeași energie. Ca el.

Nici acum, după 25 de ani, nu știu încă dacă îmi place orașul sau doar oamenii lui. Uneori lucrurile par să se întâmple doar după regula pe care mi-a spus-o un comerciant bătrân: “fata moșului, în orașul ăsta pătrunjelul costă”.

Dar știu că e ceva ce cu siguranță poate schimba în bine orașul, și mai știu că nu costă.

Putem schimba modul în care privim copiii, acești oameni mari de mâine, cărora adesea le retezăm visele cu fraze cenușii și obosite precum clădirile ce stau să cadă. Mi-ar plăcea să vorbim mai mult despre copii și mai ales cu ei. Mi-ar plăcea să vorbim de viitorii o sută de ani și nu de ultimii o sută de ani. Despre cum ei, copiii de azi, vor stăpâni orașul asta, despre cum îl vor locui și îl vor respecta.

Iar dacă noi nu le arătăm acum respect, ei de unde îl vor învăța?