Alina Prodan - bucuresti centenar

Bucureștii prin ochi de copii

Alina Prodan

De câțiva ani văd altfel Bucureștiul. Prin ochii copiilor mei. E mult mai frumos. Și diferit. Vă mai amintiți când ați mers prima dată cu tramvaiul prin București? Eu, nu. Dar băieții mei pot povesti în detaliu și cu un entuziasm molipsitor. Cum au stat cu greu în picioare în timpul mersului și ce s-au mai distrat când i-a zdruncinat la curbe din cauza șinelor vechi.

Un tramvai care ajunge peste drum de Herăstrău. Un parc cât o lume pentru ei. Acolo există „copacul vrăjitoarei” unde vor să meargă mereu. Dacă noi am fi trecut pe lângă el fără să-l observăm, ei nu au putut să-i ignore unicitatea. Crengile lui groase sunt paralele cu solul și arată ca din povești. Copiii se pot cățăra ușor și poposi acolo. Pe ei nu-i deranjează nici vânzătorii ambulanți din parc. Care poate nu vând cele mai sănătoase dulciuri, dar nu cred că nu vă amintiți cu bucurie de acadelele și vata pe băț din copilărie.

Fără bucurie îmi amintesc în schimb de muzee. Muzeele copilăriei mele erau sinonime cu plictiseala cumplită. Pentru băieții mei, care au mers la Antipa, muzeu înseamnă poveste vie. Anul trecut am fost prima dată cu ei. Unul avea puțin peste un an, celălalt puțin peste trei ani. Două ore am petrecut în muzeu, mai mult decât la un loc de joacă. Nu vroiau să mai plece!

Nici eu nu am mai vrut să plec din București după ce am venit aici la facultate. Îmi amintesc cum serile de weekend le petreceam foarte des în Gara de Nord. Așteptam „trenul foamei”. I se spunea așa pentru că era trenul care venea de la Galați, trecea prin multe orașe, și aducea pachete cu mâncare de acasă pentru studenții mereu flămânzi.

Era plin peronul de fiecare dată. De fiecare dată, întârzia trenul. Iarna era foarte frig în gară, iar vara teribil de cald. Dar pe noi nu ne deranja foarte tare. Era un loc de întâlnire. Ne vedeam și vorbeam până uitam că trenul are întârziere. Și când îl vedeam intrând în gară, alergam ca bezmeticii ca să ajungem printre primii la vagonul cu colete. Era o loterie pentru că nu știam niciodată dacă va fi primul sau ultimul vagon. Amintirile astea mă leagă de acel loc, de gară. De un București al sosirilor și plecărilor.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.