Bucureștiul, ca un miraj

Bucureștiul este în general un oraș care te dezamăgește, de cele mai multe ori ți se pare fie că te sufocă, fie că te obosește, fie că te stresează sau poluează, fie te înghesuie sau te strivește. Ai senzația că nu poți respira. Două milioane și ceva de locuitori, cu două milioane de mașini, cu mii și mii de borduri și străzi care se îngustează cu fiecare zi tot mai mult.

E o comedie de prin anii ‘90 care se numește ”Honey, I shrink the kids” – (Iubito, am micșorat copiii) am putea parafraza și spune ”Honey, we shrink Bucharest”– (Iubito, am micșorat Bucureștiul).

Și totuși, el nu e micșorat, el se extinde, se întinde din ce în ce mai mult de la nord la sud și de la est la vest. Doar că pe măsură ce se extinde, devine tot mai încăpător, ca un miraj din desert. La un moment dat, ca într-un miraj, îl micșorăm și-l băgăm într-un buzunar din suflet și el rămâne  acolo.

De fapt, a fost mirajul sutelor de mii de oameni veniți din toate colțurile țării pentru un salariu mai mare, un apartament la bloc și o mașină fără loc de parcare. Este mirajul tinerilor care fug de acasă pentru o noapte sau o viață de distracție și speranțe. Este mirajul fiecăruia dintre noi, cei care locuim în el, născuți sau nu aici: Te sufocă și te dezmiardă. Te înghesuie și te încălzește, îți dă speranță și te dezamăgește în același timp. Te agață dar te și  stresează. Te ține blocat cu orele în trafic dar te surprinde cu liniște și miresme în fiecare duminică dimineață.

Pentru mine e locul în care mă întorc mereu indiferent unde și cât stau. E mirajul meu, e casa mea, e povestea mea.

Și dacă te gândești că e povestea a peste 2 milioane de oameni ai înțelege că orașul ăsta e o bucățică din fiecare dintre noi. Așa cum suntem toți: cu zile bune și zile rele, cu alb și negru și nuanțe de gri, cu dezamăgiri și visuri, cu speranțe efemere sau planuri realizabile, cu lacrimi și zâmbete. Un gigant cu 2,5 milioane de inimi.

Dar am și un loc secret, unde mă refugiez atunci când am sufletul plin. E o stradă, nu vă spun numele, în centrul Bucureștiului unde mi-am petrecut ani frumoși și unde mă duc să mă plimb acum de mână cu fetița mea. E strada mea. Prima oară când am dus-o pe strada mea, am avut emoții. Dar ea a simțit și a mers încet, adulmecând fiecare miros de tei înflorit, fiecare adiere de vânt. Acum e și strada ei. Rămâne secretul nostru, da?!

Vă dau doar un indiciu: are o catedrală lângă un liceu. Adică adună speranța și credința și le împletește cu educație și încredere. Ce vrei mai mult de la o stradă din București?!