BUCUREȘTIUL E CASA MEA

Sunt bucureșteancă. De cel puțin trei generații, femeile din familia mea s-au născut aici, în capitală. Nu o spun ca pe vreun merit, dar nici ca pe o vină… e pur și simplu parte din identitatea mea. N-am locuit niciodată în altă parte, nu am termen de comparație și nici nu am lăsat ceva în urmă ca să vin să studiez sau să muncesc aici. Bucureștiul a fost mereu casa mea.

Cu toate astea, nu am un sentiment de apartenență față de București cum văd la alte persoane, din alte zone ale țării, iar ăsta este un lucru pe care nu l-am observat doar la mine. Nu am auzit pe nimeni vorbind mândru despre cineva care a realizat ceva că “ăsta-i bucureștean de-al meu”. Nu am văzut bucureșteni mobilizându-se să voteze la vreun concurs de talente din solidaritate cu un concurent cu aceleași origini geografice.

Sigur că e mai ușor să ai un sentiment de apartenență atunci când trăiești într-o comunitate mai mică, dar nu cred că doar dimensiunea Bucureștiului ține oamenii din interiorul său departe unii de alții.

Avem, zilnic, zeci de motive să ne plângem de București: este supra-aglomerat, poluat și zgomotos. Cenușiu, cu istoria în paragină și pe alocuri plin de kitsch. Cu (rahați de) câini, cerșetori și sărăcie. Cu toate astea, mie-mi place Bucureștiul, cu contrastele și particularitățile lui. Iar dintre toate locurile din București, cel mai mult îmi place parcul IOR.

Niciun alt loc din viața mea nu a avut o prezență mai constantă decât această oază verde, cu lebede pe lac și copaci pe dealuri. Am început să-l frecventez probabil prin ’92, când aveam 7 ani. Veneam din două în două weekenduri în vizită la unchiul și la mătușa mea, care locuiau la 3 minute de mers pe jos de una dintre intrările în parc, și în fiecare duminică, îmi însoțeam unchiul în plimbarea sa matinală în jurul lacului.

Parcul, pe atunci neamenajat, arăta foarte diferit: aleile din jurul lacului erau pline de gropi și nu se putea merge cu bicicleta sau cu rolele pe ele, spațiul verde era neîngrijit, iar lăsatul serii însemna că e cazul să te grăbești să cauți ieșirea, haitele de câini vagabonzi și lipsa iluminatului nefiind combinația ideală.

Dar chiar și așa, era un loc frumos, iar în jurul acelui lac am primit cele mai importante sfaturi de la unchiul meu, adaptate la vârsta pe care o aveam la momentul respectiv: despre cât de important este să învăț bine și să intru la facultate; despre familie; despre băieți și contracepție. În jurul lacului, în adolescență, am aflat despre trecutul de deținut politic al unchiului meu. Nu mi-a dat niciodată detaliile grotești ale chinurilor trăite în închisoare, dar mi-a dat ce îmi trebuia ca să nu pot spune vreodată “era mai bine pe vremea comuniștilor”.

Tot în parcul IOR, am aflat despre… n-aș zice chiar existența dragostei la prima vedere, dar despre importanța “chimiei” dintre două persoane. Aveam 18 ani și mergeam cu metroul spre casă (între timp mă mutasem cu totul în casa unchiului), când intră în vorbă cu mine un băiat. După vreo două stații, când îi spun că la următoarea cobor, mă întreabă dacă vreau să mergem la un suc.

“Nu, dar dacă vrei, mergem în parc să ne plimbăm!”, i-am răspuns, total necaracteristic mie. Dar ce să fac, v-am zis deja că era pe bază de chimie. Așa că ne-am dus în IOR și am vorbit multe ore pe o bancă și am plecat acasă surprinsă de cât de mult îmi poate plăcea cineva cunoscut cu câteva ore mai devreme, în metrou. Deși n-a fost el “alesul”, seara aia, pe băncuță-n IOR, a fost începutul unei relații frumoase.

Câțiva ani mai târziu, când mi-am întâlnit și alesul și m-am mutat cu el, al ales o garsonieră aflată tot în apropierea parcului, pe care îl străbăteam periodic pentru a-i vizita pe unchiul și mătușa mea.

Aveam 20 de ani și unchiul meu nu îmi mai putea da sfaturi: avea Alzheimer. Așa că drumurile prin IOR la și de la el aveau o puternică încărcătură emoțională. Am aflat că mai are de trăit doar câteva zile în aceeași zi în care am aflat că sunt gravidă și, ca cercul vieții să fie complet, mătușa mea s-a mutat cu mama și ne-a lăsat nouă apartamentul.

Așa că parcul IOR , simbolul copilăriei mele, a devenit locul unde ies de multe ori pe săptămână cu propriul copil. Acum este un loc amenajat, cu alei netede, pe care el merge cu bicicleta, cu spații verzi întreținute și hidrobiciclete și vaporașe pe lac. Este un loc viu, animat, unde lumea se plimbă, aleargă, face sport la aparate sau stă pe bancă.

Este locul unde o mamă face turul lacului împreună cu fiul ei de 9 ani și încearcă să îi transmită mai departe din învățăturile primite pe același poteci (chiar dacă între timp reparate) în urmă cu 25 de ani, de la un om care nu mai este acum, dar fără de care nici ea azi nu ar fi fost ce este.