Adriana Pava - bucuresti centenar-03

Bucureștiul emoțiilor pierdute

Adriana Pava – director ONG

Te rog, închide un pic ochii! Vezi? Sala e plină. Simți scândura scenei sub degete? E simplă, aspră și dură. Nu-i așa că decorul auster și durerea sunt grele? Îi vezi pe nefrumoșii electrizanți care joacă? Pe mine mă vezi? Am 12 ani și sunt paralizată. Prima dată la o piesă într-un teatru bucureștean.

Abia mai respir cu o alveolă pulmonară, sufocată de loc, de emoții și de oamenii aflați la mai puțin de juma’ de metru de mine. Am 12 ani și sunt hipnotizată de Doamna Valeria Seciu cu camelii și de Gheorghe Visu. Fețele lor, firescul dar mai ales vocile…! Vocile îmi răsună și acum în minte și duc și acum prin lume durerea lor sădită în mine. 

Te rog, închide un pic ochii! Vezi? E lung localul, cu lumină difuză, e copleșitor decorul și lumea din jur mă face mică și provincială. Nu mai sunt în vizită în Bucureștiul ăsta mare. Stau în el de șase ani. Dar tot stingheră, tot timidă și tot tăcută. E vremea Lăptăriei lui Enache, aia fără terasă, cu muzică pentru cei care au cultură muzicală. Eu n-am nici ureche și nici cultură muzicală. 

Te rog, închide un pic ochii! Vezi? Amfiteatrul din Rapsodie e plin, e gălăgie și râdem mult. Noi între noi, noi și profesorii. Vorbim despre semantică și doctrine, tehnici de interviu, Galaxiile Marconi și  Gutenberg, învățăm stenodactilografia și o uităm imediat. Ne stresează Pruteanu și noi legăm prietenii. 

Bucureștiul meu e despre oameni și locuri, despre verdele și galbenul primăverii devreme, despre arșița Căii Victoriei când mall-urile erau ale altor țări, despre mirosul de spațiu și ritm lente.

Bucureștiul meu e despre autobuz și metrou, despre drumurile din Prelungirea Ghencea în Floreasca, din Nerva Traian ori Sălăjan în Centrul Vechi. De acasă la cursuri, la chefuri ori hai-hui.

Bucureștiul meu e despre clădiri, ferestre luminate și lustre, grădini mici cu vile mari, despre întrebarea De ce se închină lumea când trece pe lângă o biserică? și despre răspunsul Militarii salută mereu când trec pe lângă o unitate militară”.

Bucureștiul meu e despre parcul din Beller, de primele prăjituri de la Ana când le-am pierdut pe cele de la București.

Bucureștiul meu e despre cinematografe și mutatul dintr-unul într-altul, din Scala la Patria și invers, și de trei ori într-o zi.

Bucureștiul meu e despre mașini puține, despre Romarta, Eva și Lipscaniul cu vitrine colorate, despre ploaie și ger.

Bucureștiul meu e despre lucruri, locuri, imagini, mirosuri și emoții pierdute.

Te rog, deschide un pic ochii! Vezi? Clădirile mai au povești, detalii, lumini și secrete. Oamenii mai au grimase, griji, visuri, încrâncenări și iubiri. Copiii mai au fericire și pe oamenii mari care să le-o dea. Vezi ce mai are Bucureștiul? 

Ne are pe noi. 

Suntem calmi, politicoși. Plutește nor de tihnă, iar cerul, peisajul, fotografia, mintea, privirea și timpul nu mai sunt tăiate de fire.

Zâmbim, iubim și ne iubim Orașul.  

Adriana Pava - bucuresti centenar-03

Adriana Pava - bucuresti centenar-03

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.