Bucureștiul meu

Deși născută-n București, până la vârsta de 6 ani am crescut la țară, la bunici. Veneam „în vizită”, la părinți, dar nu simțeam locul ca fiind „acasă”. Bucureștiul era un oraș de care nu mă lega nimic și din care abia așteptam să plec, să mă întorc la țară. Abia mult mai târziu mi-am dat seama că mutarea definitivă la București a fost un fel de dezrădăcinare, căreia la vremea respectivă nu știam să-i dau un nume, dar pe care am simțit-o din plin.

La început, Bucureștiul însemna pentru mine un număr impresionant de oameni pe lângă care treceam zi de zi și cărora le spuneam „Săru’ mâna”, indiferent dacă-i cunoșteam sau nu. Asta până când mi-a zis mama că nu trebuie să-i salut decât pe cei cunoscuți. M-am simțit ușurată și ceva mi s-a luat de pe suflet căci mi se părea îngrozitor de obositor să o țin dintr-un “săru’ mâna” într-altul.

Bucureștiul însemna apartamentul nostru de două camere, copiii mulți din bloc și școala.

Mai târziu un pic el a însemnat Parcul Cișmigiu. Cel mai frumos loc în care mergeam aproape duminică de duminică. Mingiuțe colorate, umplute cu rumeguș, agățate de elastic, vată pe băț, înghețată de 1 leu, la cornet, papagali care trăgeau bilete norocoase, pe care îți era scris viitorul, baloane colorate, oameni în vârstă jucând șah pe mesele de piatră ale parcului, plimbări cu barca pe lac și neapărat fanfara. Ea era cea care înveselea tot parcul și-i dădea o aură de sărbătoare.

Bucuria sărea din toate părțile să ne îmbrățișeze și nu știam niciodată când orele se topeau ca înghețata ținută în soare și trebuia să ne întoarcem acasă. Cișmigiul copilăriei mele era magic și de câte ori trec acum prin el, închid pentru câteva clipe ochii, iar dacă am noroc mă văd pe mine și pe sora mea chițăind de bucurie, înconjurate de tinerii mei părinți. Suntem dichisite, îmbrăcate cu cele mai frumoase rochițe și avem părul strâns în cozi. În fața noastră nu e decât un viitor ca o acadea dulce și colorată, neumbrit de teama că ceva s-ar putea schimba. O bucurie tainică îmi încălzește și acum inima pe aleile din Cișmigiu, în timp ce dinspre foișor aud în sufletul meu muzica săltăreață, de fanfară.

Dacă Cișmigiul, iar mai târziu Parcul Tineretului cu al său Orășel al copiilor au fost cele mai frecventate locuri din copilăria mea, adolescența mi-a fost fermecată de Grădina Icoanei și Parcul Ioanid ce împrejmuiau frumosul liceu în care am învățat: Zoia Kosmodemianskaia. Pe aleile acestor parcuri m-am plimbat îndrăgostită, aici am trăit emoții și dezamăgiri. Amândouă aveau o energie aparte, de parcă ar fi reușit să păstreze între granițele lor parfumul zecilor de povești ce se consumaseră acolo. Parcul Ioanid mi-a dat întotdeauna sentimentul unui loc ascuns unde n-are acces oricine, un loc vrăjit, ca-n scrierile lui Eliade, unde timpul capătă dimensiune magică.

Pe vremuri, la unul dintre capetele Grădinii Icoanei era o cabină telefonică, de unde-l sunam pe prietenul meu să vină să mă ia de la liceu pentru a ne plimba în Ioanid. Acum nu mai e, dar eu încă reușesc s-o desenez cu ochii minții, de câte ori trec pe acolo. Pentru o clipă mă văd adolescenta de atunci, ce aștepta cu înfrigurare răspunsul de la capătul celălalt al firului. Eram îmbujorată de emoție și dornică să trăiesc din plin perioada aia de îndrăgosteală. Era frumos, era sfâșietor și nici nu-mi dădea prin cap să trăiesc altfel decât în acest fel perioada aceea tulburătoare prin frumusețe și intensitate.

Mai târziu, când am devenit mamă, Bucureștiului meu de suflet i s-a alăturat și Parcul Carol, în care m-am plimbat cu fiica mea de mână sau cu ochii după ea în timp ce-l străbătea de-a lungul și de-a latul pe role. L-am privit prin prisma bucuriei ei de copil și de multe ori mi-am retrăit propriile amintiri. Ca în niciun alt loc, aici am zăbovit pe aleile umbroase, cu liniște și pace-n suflet.

Pentru mine, Bucureștiul e un prieten care mă cunoaște în toate perioadele vieții mele, e locul care-mi știe poveștile și mi le păstrează.