Virginia Costeschi - bucuresti centenar

Bucureștiul meu cu parfum vintage fresh

Virginia Costeschi – editor de carte

Primele povești despre București le știu din familie.  De la mesele duminicale la care se adunau și câte 20 de oameni într-un apartament de două camere din Drumul Taberei. Orice mică sărbătoare era pretext de adunare. Fiecare aducea ce putea, cel mai prețios bagaj era de fiecare dată o amintire, o istorie amuzantă sau absurdă.

“Mai ții minte casele din Gabroveni, pe care le luase Mihăescu de la grecul ăla de pierduse tot la pariuri? Le-a demolat Ceaușescu.” – așa începea povestea mea favorită, despre niște case care acum nu mai sunt, dar în care s-au petrecut niște istorii savuroase.

Acolo a ajuns străbunica mea, Smaranda, ca tânără soție a unui negustor de țesături aduse din străinătățuri. Fusese pierdută la poker de tatăl ei, moșier cu acareturi multe, dar ghinionist la jocurile de noroc. A jucat cu Mihăescu și a pierdut toți banii. A vrut să mai joace, dar ce să mai pună la bătaie?

“Am trei fete de măritat, dacă pierd și rândul ăsta, ți-o dau pe care vrei”, i-a promis el negustorului. Zis și făcut, comersantul se face cu-o nevastă.

A ales mezina. Așa-zisul mariaj n-a durat decât o săptămână, Mihăescu a pierdut la poker jucând cu un notar imberb. Nu mai avea bani, i-a dat nevasta.

Uite-așa a ajuns Smaranda străbunica. Toată viața ei a avut aversiune față de cartofori și zona Lipscani – Gabroveni. Dar m-a dus  o dată să-mi arate unde fuseseră casele negustorului și mi-a povestit cum erau pe vremuri locurile acelea.

Îmi imaginam o mahala colorată, plină de tot felul de mărfuri și negustori, dar cel mai mult mi-aș fi dorit să simt mirosurile acelor vremuri. Spițerul neamț care vindea săruri de leșin și parfum de violete, preferatul străbunicii.

Cafenelele de modă turcească, în care puteai să bei un degetar de cafea cu o bucățică de rahat de trandafiri alături. Cofetăriile cu șerbeturi, înghețate și zaharicale după moda europeană. Ospătăriile populare, cu miros de sarmale, tocănițe și grătare sfârâind. Magazinele de modă, cu aroma inconfundabilă a țesăturilor la balot, din care puteai să iei “măcar cinci coți”, că așa era norma.

“Duminica nu era de ieșit din casă, era ziua liberă a servitorilor și umpleau străzile și ulițele”. Da, acum vreun secol încă mai erau ulițe în București – și am un feeling că n-au dispărut chiar de tot.

Amintirile depănate în apartamentul din Drumul Taberei mi se păreau niște aventuri fabuloase. De fiecare dată mă gândeam că m-am născut prea târziu, nu pot să merg la nicio cofetărie cu șerbet și zaharicale, la nicio bătaie cu flori…

Însă mi-am dat seama că am ceva mai prețios, o familie împrăștiată în tot Bucureștiul și care nu pierdea nicio ocazie să se reunească la un pahar de vin și-o istorie picantă. Drumul Taberei, Parcul Circului, Pantelimon, Bucureștii Noi, Rosetti – locuri cu povești parfumate de aromele amintirilor. Cu ele am crescut, cred că ele m-au crescut.

Bucureștiul meu e un parfum vintage fresh, e complex și complicat, pentru că așa e viața și așa sunt oamenii.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *