Buletin de București

Pe la opt ani, am primit cadou o carte despre câini. Cu poze la final, făcute, după cum am citit în explicațiile tipărite sub fotografii, în Herăstrău. Era acolo o femelă de dog german. Renata o chema. Visam, în camera mea din Carei, cum ar fi să ajung cândva să am un dog german și să locuiesc în București.

Nu e de mirare că după primul meu buletin de București am fost cu Arthurică, dogul meu german. Când m-am văzut cu buletinul și cu câinele în lesă, la 20 și-un pic de ani, aș fi vrut să știe tot Universul cât de grozavă e viața.

M-am îndrăgostit de București pe bucăți. În studenție îl iubeam pentru efervescență. Apoi, pentru aici se făceau televiziune și presă scrisă așa cum îmi doream. Pentru că te puteai plimba prin Herăstrău, prin Cișmigiu, prin cafenele, pe străzi cu nume din cântece. L-am iubit că e aproape de mare. Că e colorat, viu, nebun, grăbit dar și pentru oazele de liniște pe care le descoperi dacă ai nevoie. Și ai, uneori.

Ca-ntr-o poveste de dragoste, după ce au trecut fluturii din stomac, dragostea mea pentru București a fost pusă la încercare. Însă devenise, deja, acasă al meu. Acum îl iubesc așezat, cu prietenie. Și dacă stau să mă gândesc ce iubesc cel mai tare din București, îmi iubesc cartierul. E dificil să fiu obiectivă. Sunt străduțele din Tineretului, verzi primăvara și mirosind a tei. Pavajul pe care-mi amintesc cum se împotmoleau roțile căruciorului, când era fiul meu mic. Chioșcul de unde poți lua o cafea bună și, dacă ai timp, stai la taclale cu domnul Grig care le dă copiilor apa pe datorie când sunt la joacă și n-au stare să urce-n casă.

Poveștile din spatele ferestrelor luminate seara, pe care ajungi să le știi. Doamna Mariana, care n-a ieșit din casă 10 ani după ce a picat treapta a doua, de rușine și depresie. Care are acum 50 de ani și a rămas tot timidă. Familia din Galați care s-a mutat aici cu un bebeluș și apoi s-au mai trezit cu o pereche de gemene. Tanti Viorica, de 92 de ani, care are Alzheimer și pleacă la plimbare fără să știe să se întoarcă acasă. Așa l-a pierdut pe motanul Vasile, de 9 ani, cu care se plimba în brațe și fără de care s-a întors într-o zi, dar nu și-a amintit nici unde l-a lăsat, nici cine era Vasile. Și totuși, oamenii o știu și o îndrumă de fiecare dată înapoi.

Iubesc cartierul ăsta bucureștean pentru că are, la câțiva pași de casa mea, două universități și căminul studențesc care vibrează de tinerețe și de vieți aflate la început. Vibrează de infinite posibilități. Paradoxal sau nu, Bucureștiul rimează cu mine la nivel personal aici, în spațiul pe care îl știu deja atât de bine. Cu tufele de iasomie și arșița leșinătoare, vara. Cu țipetele copiilor iarna, la bulgăreală printre betoane. Cu ploile de toamnă, cu gri-uri și eforturile oamenilor de a aduce culoare pe balcoane.  

Și îl iubesc pentru parcul Tineretului, cu freamăt neîntrerupt și zonă de grătare incredibil de curată chiar și în cele mai aglomerate perioade. Pentru lacul pe care plutesc tot mai puține pet-uri și tot mai multe rațe. Pentru varza murată din piață, pentru femeia care vinde brânză la găleată cu ochii-n patru să n-o prindă razia. Pentru normalitatea asta în care se amestecă viața măruntă, bunătatea și graba ca într-o metaforă urbană a ceva ce cuprinzi greu în cuvinte, dar începe să-ți intre în sînge.

De-acum, marile atracții de la început și-au pierdut intensitatea și am ajuns la un atașament mai profund față de orașul meu. Între timp, mi-am refăcut de câteva ori buletinul și am trecut la carte de identitate. Tot de București. Nu mai am câini mai mari decât mine, dar am aceeași emoție fantastică de câte ori ajung prin Herăstrău, unde încă o mai caut din priviri pe Renata.

Când trăiești în București, îți construiești oricum un sat. Unul mic, alcătuit din locurile și oamenii care-ți plac. Dar ai, de asemenea, posibilitatea să te rătăcești sau să rătăcești prin locuri pe care nu le știi când ți-e dor să-ți amintești că locul în care ești nu a fost un dat, ci o alegere. Poate un pic inconștientă la vremea ei, dar asumată la vremea asta. Poate e pur și simplu despre starea ta interioară. Dacă ești bine cu tine, binele se răsfrânge asupra locului în care te afli. Iar eu sunt bine, iar București e “acasă”.