Cel mai ușor de iubit loc din București e Bucureștiul

Am crescut destul de arogant cât să cred că n-am să prind vreodată rădăcini undeva.

Anii pe care mi i-am petrecut în Botoșani, orașul în care m-am născut și am crescut, mi s-au părut lipsiți de magie. Am fost un puști care a crescut aproape ca toți ceilalți din cartierul lui. Dar nu exact ca ceilalți. Toți copiii de vârsta mea voiau să facă lucruri pe care eu nu le înțelegeam. Voiau să pescuiască, să înoate, să urle, să fure, să se bată, să se pupe pentru prima dată. Eu voiam să visez.

La începutul filmului lui din 2013, La Grande Belezza, Paolo Sorentino îl face pe personajul principal, Jep Gambardella, să spună asta: <<Când eram copii, la întrebarea asta răspundeam „Mirosul caselor de bătrâni”. Întrebarea era „Ce îți place cel mai mult în viață?” >>  E o replică pe care, până nu cu mult timp în urmă, și eu aș fi pus-o în gura unui personaj de al meu. Ba cred că mai mult de atât. E o replică pe care mi-aș fi pus-o mie în gură, neînțelegând probabil apoi de ce toată lumea din jurul meu și-a dat ochii peste cap.

Pentru o bună bucată de vreme m-am gândit la mine ca la un artist neînțeles, fără să mă întreb exact de ce mă simt așa și dacă există lucruri pe care nici eu nu le înțeleg. În școala generală și în liceu profesorii îi spuneau mereu mamei că sunt un băiat care s-a maturizat înainte de vreme. Lucru care acum mi se pare ciudat, pentru că în momentul ăsta mi-e foarte clar că m-am ținut cu dinții de naivitatea mea de copil până în ultimul moment.

La ce mă refer când spun naivitate: un lucru sau un loc trebuie să fie frumos – în sensul convențional al cuvântului – pentru ca tu să poți să-l placi, să-l iubești, să-l adori, să scrii despre el, să nu ți-l mai scoți niciodată din inimă.

Am locuit aproape șapte ani în București și timp de aproape șapte ani am fost convins că e un oraș urât. Știu că nu sunt puțini cei care iubesc orașul ăsta așa cum e. Știu că nu sunt puțini cei care au îndrăgit orașul ăsta din prima clipă în care au deschis ochii în el și au mirosit maternitatea. Sau din prima clipă în care au coborât din tren și s-au izbit de duhoarea de ulei de motor și transpirație din Gara de Nord.  Sau din prima clipă în care au reușit să-și elibereze mintea și să facă o plimbare pe străzile din cartierele vechi, care îți amintesc de exact ce nu mai e orașul ăsta: un loc frumos convențional.

În anii pe care mi i-am petrecut aici am fost nemulțumit de toate lucrurile de care poate fi nemulțumit orice bucureștean, nativ sau nu. Transport în comun defectuos, trafic infernal, mizerie, înzăpeziri, caniculă, zgomot, vecini nesimțiți, poliție plictisită și pasivă, spitale sumbre, medici aroganți, cozi interminabile pentru lucruri banale, înghesuiala de la metroul din Victoriei. Am urât din toată inima fiecare dintre lucrurile astea. Și cu fiecare evadare de weekend sau, în cele mai divine cazuri, de o săptămână, în orașe din vestul sau sudul Europei, m-am întors tot mai furios.

Nu aș spune că starea generală a Bucureștiului a fost cauza principală a depresiei care mi-a măcinat mintea câțiva ani la rând, dar cu siguranță influența nu a fost inexistentă. Cert e că atunci când am ajuns să iubesc orașul ăsta, m-am făcut bine.

Locurile mele preferate din București, în care mereu am simțit că pot să evadez, au fost cele din jurul zonei parcului Cișmigiu, din jurul Pieței Victoriei, din jurul pieței Charles de Gaulle, din jurul Spitalului Colțea, din jurul parcului Herăstrău. Ai putea spune că sunt exact zonele care ar face pe cineva să se simtă că se plimbă și uneori chiar că trăiește în alt oraș. Și nu te-ai înșela. Ani la rând mi-am programat plimbările cu atenție. Mereu după căderea serii. Mereu în zilele când orașul se simțea mai liniștit. Mereu cu bucăți din coloana sonoră a filmului regizat de Paolo Sorentino în căști. Locuiam în București, dar mă plimbam prin cu totul alt oraș. Dacă închideam ochii puteam vedea Piața San Pietro de la Vatican goală și scufundată în liniște, așa cum am avut norocul să o găsesc într-o toamnă, înainte de miezul nopții. Puteam vedea, exact ca și când aș fi fost acolo, străzile înguste din jurul domului din Florența. Sau străzile pustii din Kreutzberg, pe care le-am cutreierat tot într-o toamnă.

Visam la locurile astea amorțite în răceala de toamnă în timp ce treceam prin pâlcuri de miros de dude strivite și fermentate, pe străzile dintre Izvorul Rece și Grădina Icoanei, în plină vară, până mă izbeam de mirosul îmbătător de tei din zona de nord a orașului.  

Mintea mea încă încerca să evadeze din București cu o vară în urmă. Era pentru mine – credeam eu – un oraș care nu îmi dăduse niciodată timp de răgaz, niciodată nu mă lăsase să mă liniștesc. Nici măcar pentru o secundă.

Apoi m-am mutat din țară și m-am scufundat în liniștea din Oslo ca într-o cadă fierbinte cu apă după o zi petrecută într-o furtună de zăpadă. Și așa mi-am dat seama de câteva lucruri. Dacă ar fi să mă întrebi care e locul meu preferat din București, cu siguranță nu aș răspunde Strada Maria Rosetti. E o stradă mult prea scurtă pentru o plimbare ca la carte. Mult prea curată tot timpul. Aș spune că de pe Strada Italiană încep să-mi placă lucrurile. E mereu o familie cu mulți copii acolo, care au și un câine mic și mereu dezlegat. M-au alergat umăr la umăr, câinele și copiii, ori de câte ori treceam prin zonă cu bicicleta sau longboard-ul. Nu spun asta pentru că mi se pare exotică imaginea asta de favelas cu copii săraci alergând după biciclete. O spun pentru că am locuit ceva vreme în zonă, iar copiii aceia mi s-au părut mereu că cern apa și pietrișul râului după aur. După expresiile pe care, din când în când, le identificam pe fețele lor aș spunea că îl și găseau. Găseau toate motivele să se bucure de viață și, în același timp, reușeau să iubească orașul ăsta, pe care unii dintre noi, ne-am dori să-l schimbăm peste noapte în ceva ce nu e și nici nu va fi vreodată.

Deci dacă m-ai întreba acum „Ce îți place cel mai mult în viață?” aș răspunde cu siguranță că Bucureștiul. Pentru că e locul care m-a făcut cine sunt astăzi, iar oamenii care locuiesc în el, toți oamenii care locuiesc în el, nu au avut o contribuție mai puțin signifiantă decât clădirile frumoase sau urâte în care locuiesc sau în care se ascund și pe care le-am vrea ori reabilitate, ori rase de pe fața pământului.

Cred că am prins rădăcini aici.

Sau ceva de genul ăsta.