Cel mai vechi parc din Bucureşti

Parcul Cişmigiu, sau Grădina Cişmigiu – cum i se mai spunea odinioară -, este cea mai veche grădină publică din Bucureşti şi, totodată, unul dintre cele mai vechi parcuri din ţară. Amplasat chiar în inima Bucureştiului, vizavi de Primăria  Capitalei, Cişmigiul nu este un parc foarte mare, însă aleile lui încă mai păstrează ceva din parfumul Bucureştilor de altădată.

În acest an, grădina Cişmigiu împlineşte 164 de ani de la inaugurarea oficială, însă povestea sa începe cu ani buni înainte. Prin 1779, Alexandru Ipsilanti, domnitorul Ţării Româneşti, a poruncit construirea a două cişmele în Bucureşti. Una dintre acele cişmele a fost făcută în această zonă a oraşului (pe locul în care astăzi se află grădina dinspre strada Ştirbei Vodă), unde la acea vreme se afla o dumbravă cu un lac format din izvoare naturale. În vecinătatea acestei cişmele şi-a construit o casă Dumitru Siulgi-başa, şeful lucrărilor peste cişmelele oraşului, numit „marele cişmegiu”, principala lui sarcină fiind supravegherea curgerii apelor. Ca urmare a construirii cişmelei, în zonă se formează o baltă insalubră, care în folclorul urban a fost numită „lacul lui Dura Neguțătorul”. Treptat, denumirea aceasta este înlocuită cu „Lacul Cișmegiului”.

În 1830, generalul Pavel Kiseleff a dispus secarea bălții și transformarea terenului într-o grădină publică, însă lucrul acesta se petrece abia în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, în 1847, când a fost chemat peisagistul Wilhelm Mayer, fostul director al Grădinilor Imperiale din Viena, și însărcinat cu transformarea terenului insalubru într-o frumoasă grădină. Ajutat de grădinarul Franz Harer, Mayer a transformat balta într-un lac frumos, cu instalaţii de canalizare pentru a putea fi golit şi curăţat, iar în centru instalează o fântână arteziană.

Lucrările de înfrumuseţare au continuat mai mulţi ani, timp în care sunt aduşi aproximativ 30.000 de arbori şi arbuşti din jurul oraşului, dar şi plante ornamentale de la Braşov şi Viena. În 1852, s-a făcut împrejmuirea cu uluci, s-au montat o sută de „canapele” (lavițe) fără rezemătoare, din lemn de stejar și lungi de un stânjen.

Lansarea oficială a Grădinii Cişmigiu are loc în 1854. La început, era locul preferat al celor mai bogaţi şi mai cunoscuţi oameni din Bucureşti. Pe vremuri, exista un regulament strict pentru cei care voiau să se plimbe prin Cişmigiu: vizitatorii nu aveau voie să vorbească tare, urât sau să facă mizerie, iar activităţile comerciale erau interzise.

„Aici fu o baltă mare, un loc umed, mocirlos

sălbatec din natură, necurat, nesănătos

însă arta poate multe și ea făcu un paradisu

cum la mulți din ipokimeni nici că le trecea prin visu.

.. Aici vine toată mâna, și s’amestecară împreună

eleganță, lux, mândrie, maniere și turnură,

vorbe dulci și complimente sbor din fiecare gură.

Câte un june c’o grizetă, prin tufișuri că se pierde…”,

a descris grădina poetul Nicolae T. Orășanu.

În 1883, pentru prima dată, iarna geroasă face ca lacul să îngheţe, astfel că aici sunt organizate concursuri pe gheaţă. Ulterior, parcul a fost extins cu 15.000 de metri pătrați – Primăria orașului cumpărând un teren din fosta grădină a familiei Creţulescu – şi sunt aduse lebede și pelicani.

Zona cu Rotonda scriitorilor, unde sunt expuse busturile marilor scriitori români, a fost amenajată în 1943. În locul cunoscut drept „La Cetate”, se află ruinele unei mănăstiri construite de logofătul Văcărescu în 1756, din incinta căreia pornea un tunel secret, care lega Palatul Crețulescu de malul plin de ascunzișuri al Dâmboviței.

autor: Monica Cosac