tigani - bucuresti centenar

Cum s-au stabilit țiganii în București

După mai bine de cinci secole de sclavie, țiganii din Valahia şi Moldova  au fost dezrobiți în urmă cu peste 160 de ani și, vreme de un secol, au cutreierat țara în lung și-n lat. La începutul anilor ’60 ai secolului trecut, numărul acestora ajunsese la peste 60.000 și, în timp ce o parte dintre ei se aciuaseră pe ici pe colo, o altă parte continua să ducă o viață nomadă, colindând prin sate și orașe.  

„Potrivit ultimelor date statistice, pe teritoriul ţării noastre trăiesc aproximativ 61.000 ţigani nomazi şi seminomazi, din care cca. 16.000 locuiesc în localităţi  urbane, iar 45.000 în localităţi rurale. Din situaţiile existente la Ministerul Afacerilor Interne şi datele comunicate de regiuni, rezultă că din numărul total al ţiganilor, aproximativ 10.000 sunt nomazi”, se arată într-un document din acele vremuri. Chiar și cei seminomazi, chiar dacă aveau un domiciliu stabil, în realitate, duceau tot o viaţă nomadă, „deoarece în majoritatea  timpului peregrinează prin sate şi oraşe, având ca preocupare  colectarea unor deşeuri – fier vechi, zdrenţe, fulgi etc. precum şi confecţionarea şi desfacerea unor obiecte de uz personal şi casnic ca inele, cercei, grătare, căldări, cuţite etc.”.

Comuniștii și-au propus, însă, să-i lege de glie pe toți și să le dea și de muncă. Astfel că, începând cu 1960, „s-au luat o serie de măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai materiale şi culturale ale ţiganilor nomazi şi seminomazi urmărindu-se  în principal trecerea lor la viaţa stabilă”. Concret, celor care au dorit să se statornicească li s-a dat posibilitatea să se stabilească în localităţile pe care le-au preferat. Primăriile le-au dat terenuri şi chiar materiale pentru construirea de locuinţe și au fost ajutați să înveţe unele meserii (fierari, cazangii, mecanici, tractorişti, etc.). Mai mult, ei au fost îndrumaţi şi ajutaţi să se încadreze în muncă, în special în agricultură şi pe şantierele de construcţii.

Cu toate aceste măsuri, problema ţiganilor nomazi şi a ţiganilor seminomazi, nu  a fost rezolvată. Prin urmare, în 1967, comuniștii s-au gândit să tranșeze problema printr-un decret „cu privire la trecerea ţiganilor nomazi şi seminomazi la viaţa stabilă”, semnat de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, care făcea referire în special la București și Constanța.

Faţă de faptul însă că în capitală locuiesc în prezent un număr foarte mare de ţigani, propunem ca în proiectul de decret să se prevadă ca ţiganii nomazi şi seminomazi să nu se poată stabili decât numai în localităţi situate la peste 50 – 60 km de oraşul Bucureşti, se preciza în expunerea de motive a proiectului. Cu toate acestea, actul normativ aprobat nu a ținut cont de această propunere. Ba, din contra!

Potrivit Decretului din ’67, „pentru trecerea ţiganilor nomazi la o viaţă stabilă, comitetele executive ale sfaturilor populare regionale şi ale oraşelor Bucureşti şi Constanţa împreună cu organele de miliţie respective, vor asigura acestora posibilitatea de a-şi alege domiciliul în localităţile preferate. Pentru construirea de locuinţe (…) comitetele executive ale sfaturilor populare regionale şi ale oraşelor Bucureşti şi Constanţa sunt autorizate să atribuie acestora, fără plată,  în folosinţă pe timp nelimitat, parcele de teren în suprafaţă de cel mult 500 m.p.”. Documentul mai prevedea, de asemenea, repartizarea materialelor necesare pentru construirea locuinţelor și „încadrarea în producţie a ţiganilor nomazi şi seminomazi”, iar responsabilii cu încadrarea în muncă trebuia să țină cont nu numai de aptitudinile romilor, ci și de preferinţele lor de calificare.

autor: Monica Cosac

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.