Dor de Bucuresti, Laura Huc - Bucuresti Centenar

Dor de București

Laura Huc, blogger

Mi-e dor de Bucureștiul meu. E al meu pentru că m-am născut în el și a crescut o dată cu mine, de la niște blocuri neterminate, mirosind a carbid, unde m-am mutat cu ai mei în `87, la mall-uri și festivaluri și târguri stradale și concerte și viață de noapte și viață.

Era al meu și când mergeam cu colegele de clasă prin Parcul Tineretului, ne așezam pe iarbă sub niște sălcii, ne uitam la băieții și fetele de liceu cum se sărutau, după care ne plângeam de milă una alteia că pe noi n-o să ne iubească nimeni pentru că n-or să ne crească niciodată sânii.

Era al meu și când, în liceu fiind, luam la pas străzile cosmopolite din spatele Liceului I.L. Caragiale, unde învățam, cumpăram cireșe din Piața Dorobanți (pe atunci nu era chiar așa de fițe) și ne rupeam picioarele pe role în Herăstrău sau la patinoarul Floreasca, cu obrajii roșii de la cafeaua fierbinte pe care o beam cu vină, pentru că nu ne dădeau voie părinții.

Ohoho, dar cât de al meu a fost Bucureștiul când m-a sărutat prima dată un băiat în Grădina Botanică, la umbra dulce a unui chiparos bătrân. Fix atunci, acolo, n-am știut dacă mă îmbăta aerul călduț de mai sau ochii ăia verzi după care suspinasem două luni încheiate.

Și, cum să vă explic eu cât de al meu era în noaptea în care, mireasă fiind, am plecat din Cișmigiu, de la restaurantul Monte Carlo (unde am făcut nunta), și am ajuns cu o gașcă de nebuni pe scena de la Jukebox, unde mi-au cântat băieții “Pretty woman” (nah, eram mireasă, totuși) și apoi la Stuf, unde mi-am făcut ferfeniță rochia și am pierdut un pantof?

Și apoi, orașul ăsta nebun a încetat să mai fie al meu și a început să fie al copilului meu. Pe aleile din IOR unde, atunci, natura era lăsată liberă în sălbăticia ei și unde îl plimbam într-un cărucior imens. În piața prin care treceam la început de vară și în care țăranii îi umpleau mâinile grăsuțe de cireșe și căpșuni. Sau pe malul lacului de unde hrănea cu firimituri, dintr-o punguță, lebedele și rațele cu pui.

Orașul îl privesc acum, cu nostalgie, de undeva de la marginea lui, dintr-un loc de unde viața lui mai pulsează pentru mine doar dintr-un contur neclar de lumini.

Mă gândesc la el zi de zi, ca la un iubit pe care l-am părăsit de bună voie, fix când îl iubeam mai mult. Și nu încetez să mă întreb, din liniștea aseptică în care mă aflu acum, dacă mi-e dor de el sau de mine pe vremea când eram, EU, a lui.

 

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *