Fetiţele dulci din Bucureştiul de odinioară

În perioada interbelică şi antebelică, prostituţia era acceptată şi chiar sprijinită de autorităţi, iar felinarele roşii erau atârnate la intrarea în bordelurile ce abundau în mai multe zone – binecunoscute şi intens frecventate – din Bucureştiul de altădată.

Dacă în Evul Mediu practicantele prostituţiei era aspru pedepsite, în epoca modernă se produce o schimbare radicală de mentalitate, iar această ocupaţie nu mai este condamnată, ci mai degrabă general acceptată.

Primele case de toleranţă au apărut în România la începutul secolului XX, cu toate că şi înainte erau hanuri şi locuinţe unde se practica clandestin prostituţia. Această ocupaţie era reglementată de o lege din 1908, care a rămas în vigoare până în 1949. Femeile care voiau să practice această meserie erau obligate, cel putin teoretic, să se înregistreze înainte la Poliţie şi să meargă periodic la un control medical, aflându-se într-o evidenţă a prostituatelor, la Serviciul Sanitar.

Dacă îndeplineau cerinţele legate de o limită de vârstă şi de starea de sănătate, damele de consumaţie primeau permisul cu noua identitate pentru exercitarea acestei ocupaţii. În cazul prostituatelor din bordelurile cu felinar rosu, acest lucru era respectat, însă ele reprezentau mai puţin de o treime din numărul total al „grizetelor”, cum mai erau numite atunci.

În Bucureștiul de odinioară existau, la un moment dat, 65 de bordeluri autorizate, iar 16 dintre acestea se găseau doar în perimetrul format de străzile Crucea de piatră, Cantemir, Nerva Traian, Campoduci.

Pe lângă prostituatele legale, care se „căutauˮ săptămânal de boli venerice, mai existau şi alte categorii. Una era cea a prostituatelor semiclandestine, care practicau în hoteluri şi, deşi neînregistrate, erau tolerate de poliție. Exista şi o categorie, foarte numeroasă, a celor care „făceau trotuarul”. Acestea puteau fi întâlnite pe str. Academiei, pe Bd. Elisabeta sau chiar pe Calea Victoriei, unde ocupau vreme de un ceas o cameră de hotel sau aveau câteo cămăruţă închiriată.

O altă categorie de „clandestineˮ era repreprezentată de damele din casele de rendez-vous, curtezane neînregistrate şi fără „condicuțăˮ, întreținute de personaje bogate și influente în epocă.

Cele mai numeroase nu erau cele plasate în bordelurile autorizate (circa 6.000 figurau în registrele poliției), ci celelalte, „clandestinele”. Pe atunci, Bucureştiul avea, din câte se spune, peste 15.000 de prostituate – pe toate gusturile şi pentru toate categoriile sociale.

Epoca de aur a prostituţiei ia sfârşit după instalarea comunismului. Pe 20 august 1949, autorităţile comuniste au promulgat decretul 381, cel care scotea damele de consumaţie în afara legii.

autor: Monica Cosac

sursa foto: Wikimedia Commons