andreea joita - bucuresti centenar

Iubesc Bucureștiul mai ales când plouă

Andreea Joița

Am știut de când aveam vreo zece ani că București va deveni acasă pentru mine la un moment dat. Și asta pentru că ai mei terminaseră facultatea aici și nu încăpea îndoială că atât eu, cât și sora mea vom studia la București după absolvirea liceului. Auzisem atâtea povești și întâmplări minunate despre Micul Paris al alor mei, despre serile dansante de la Preoteasa, despre plimbările târzii în noapte prin parcul Circului, despre serile de la Cenaclul Flacăra, despre savarinele de duminică de la Capșa, despre serile la teatru, încât știam că aici îmi e locul.

Tata fiind muntean, aveam multe rude în București și nu exista vacanță de vară să nu petrec vreo săptămână-două în Capitală, la tanti Lia. Tanti Lia fusese inginer constructor, însă din cauza diabetului se pensionase și acum plăcerea ei era să aibă mereu casa plină și să facă bucurii celor din jur. Așa că invita în fiecare vară nepoții din provincie, pe rând, cu programare:))), în Capitală. Vă dați seama că știa tot Bacăul înainte cu vreo lună că voi pleca la București în vacanță, nu?! Doar nu era puțin lucru pentru o provincială cu aspirații de București. Tanti Lia îmi era și ghid. Aveam itinerariul nostru, din fiecare vară: mergeam la Antipa, după, o luam la pas pe Kiseleff până la Muzeul Satului pe care îl vizitam, dădeam o raită prin Herăstrău și apoi luam autobuzul și ne opream să mâncăm bine de tot la Springtime Victoriei. Mvaaai, ce delicioase mi se păreau pastele de la Springtime!

Iubeam forfota Bucureștiului, aici totul era mereu altfel, iar eu simțeam că îi aparțin și abia așteptam să vina momentul facultății pentru a mă stabili aici. Prin ochii de copil, Bucureștiul părea atât de mare și atât de greu de descoperit, cu atât de multă poveste și pitoresc! Ei, nu s-au schimbat foarte multe nici când am devenit adult și mi-am luat zborul din Bacău și m-am mutat la București! Poate doar că nu mi se mai pare atât de mare:))), în rest farmecul e același. Bucureștiul are atât de multe de oferit, însă doar pentru cine are inima deschisă să primească și ochi să vadă… Că veni vorba de văzut-plăcut, strada mea preferată din București e strada cu bambuși-Dumbrava Roșie și nu există vară să nu mă poarte pașii înspre ea. Și merg agale și mă uit în jur și respir adânc și mă încarc de frumusețea locului, apoi îmi continui aventura prin București cu un ceai rece la Serendipity, o oază de liniște învelită în iederă, cu adevărat serenă, ascunsă de ochii lumii, parcă desprinsă din Alice în Țara Minunilor.

Iubesc să umblu hai-hui pe străzi, mai ales în nopțile de vară-toamnă, să descopăr locuri, clădiri istorice lăsate în paragină, povești încă nespuse. De ceva timp mă raportez la București ca un turist și e un joc tare mișto, am descoperit atât de multe locuri frumoase. Recent am luat-o la pas prin Dorobanți și am ajuns pe strada Zambaccian unde e muzeul cu același nume. Am fost uimită să descopăr lucrări de artă impresionistă, artă românească, tronau pe pereți tablouri de Grigorescu, Tonitza, Picasso, Renoir. Și mai mare mi-a fost uimirea când am văzut „Cap de copil” în bronz a lui Brâncuși, nu mai zic de operele unuia dintre pictorii mei preferați, Luchian. Tot de curând am vizitat și cea mai veche casă din București, Casa Melik. Acum e Muzeul Theodor Pallady și, pentru un iubitor de artă, e musai de vizitat într-un weekend petrecut în Capitală. Timp și chef să ai, că Bucureștiul are ce arăta.

Cel puțin, Bucureștiul meu ascunde o grămadă de locuri frumoase și are câte puțin din toate. Nu e ipocrizie, dar n-are părți urâte, poate și pentru că mi-e-n fire să văd frumosul chiar și acolo unde cu greu se ivește. Nici traficul nu mă deranjează (cu excepția unei urgențe) și asta datorită faptului că, de cele mai multe ori, fie iau metroul, fie merg pe jos, dacă nu am de parcurs distanțe prea mari. Aaa… și iubesc sunetul șinelor de tramvai…așa vechi, scârțîinde, mă poartă nostalgic în copilărie, când, în vacanță fiind la tanti Lia, știam că e dimineață în București când răsuna tramvaiul trecând furios prin Bazilescu. Și n-am să uit multele nunți (să fie vreo șase, șapte) de la Cercul Militar la care am fost împreună cu ai mei când eram copil și care au transformat clădirea asta impresionantă într-una cu semnificații pline de emoție, motiv pentru care mă opresc din când în când, mai ales vara, să beau o cafea pe terasă.

O prăjitură la Capșa, bambușii din Dumbrava roșie, Muzeul Zambaccian… o invitație spre Bucureștiul de altădată în plin secol 21. Ăsta e Bucureștiul meu, plin de culoare, mereu surprinzător. Și-l iubesc mai ales când plouă.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.