letitia badescu - bucuresti centenar

Palatul Scânteia și istoria sa

Letiția Bădescu

Sunt brașoveancă și stau în București de 20 de ani. Îmi aduc aminte când eram copil și părinții mă aduceau în București că mi se părea un furnicar imens. Da, chiar și atunci când nu existau ambuteiaje și nici pietonale atât de aglomerate încât să-ți dea senzația de manifestație spontană. Am ajuns, după ani, să îmi trăiesc mare parte din viață într-unul din locurile reper ale Bucureștilor. Blamat, invidiat, urât de mulți, dar care și-a câștigat locul în istoria orașului.

O clădire uriașă în măruntaiele căreia te pierzi mai ușor decât ți-ai putea imagina. Cu tuneluri subterane uriașe prin care pot trece mașini, cu zeci de intrări,  cu secrete știute doar de cei care de zeci de ani și-au pierdut zilele între zidurile ei. Un munte de arhitectură stalinistă pe care doar dacă-ți propui să-l înconjori, pierzi un ceas. Casa Scânteii, devenită Casa Presei Libere este locul în care deși lucrez de mai bine de 12 ani, nu am reușit să-l cuprind cu mintea. Poate și pentru că prin mărime și arhitectura severă pare intimidant, poate și pentru că știi că în încăperile ei s-au luat decizii care au sucit mințile românilor, ani la rând, în comunism.

Străinii trec prin fața ei cu autobuzele turistice și fac poze. O compară cu Casa Poporului și li se spune că pentru mai multe decenii a găzduit creierul informației vândute poporului. Puținii care se apropie văd și firmiturile de comunism rămase pe fațade- stemele Partidului Muncitoresc, de exemplu zâmbesc în soare cu secera și ciocanul. Pe holurile lungi din interior zac abandonate- sau ca exponat?- tiparnițe vechi și mașinării cărora cei care lucrăm în presă de azi cu greu le dibuim utilitatea.

letitia badescu - bucuresti centenar

Cu arhitectura de inspirație rusească a adăpostit și adăpostește încă redacții, tipografii sau televiziuni, pe lângă multe alte business-uri mici, dezvoltate după revoluție.

Numită la început Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii Iosif Vissarionovici Stalin”, clădirea a fost construită în 5 ani, între 1952 și 1957. Din păcate, a fost ridicată peste unul din locurile iubite de bucureșteni în acea epocă – Hipodromul Băneasa. Gheorghe Gheorghiu-Dej a hotărât că hipodromul trebuie ras, iar în locul lui să se înalțe trufia propagandei comuniste. Regretatul Cristian Țopescu îmi povestea cu amărăciune despre cum un univers întreg a dispărut atunci.

O parte din Hipodrom s-a dus când s-a ridicat Casa Presei, restul, ca sa facă loc complexului Romexpo. Iar povestirile lui Cristian Țopescu te făceau să pui, ca într-o balanță două lumi opuse. Una a elitelor, luxului, a tradițiilor. Aceea cu jochei celebri, pariori împătimiți, crescători cu blazon și doamne elegante, la cursele care adunau toată crema Bucureștiului. Și o lume a restricțiilor, a cenzurii, a austerității și a sărăciei iscusit ascunse, găzduită într-un colos din beton și marmură construit pe zeci de mii de metri pătrați.

Care, după momentul dării în folosință a început să adune recorduri seci: cea mai înaltă clădire (104 metri cu tot cu antena) din oraș între 1956 și 2007, pilon pentru emițătorul Televiziunii Publice la inaugurare, sediul redacției celui mai citit cotidian, Scânteia, (că, na, n-aveai de ales).

letitia badescu - bucuresti centenar

Casa Scânteii e acum un amalgam. Și vizual, și de senzații (mărturisesc, la cutremure, fie ele și mici, nu te simți tocmai stăpân pe tine când ești în ea). Cu bune și cu rele, face parte măcar din jumătate din Centenarul pe care-l aniversăm în acest an.

 

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.