Răsfăţuri şi distracţii de odinioară

„Hai să ne-ntâlnim sâmbătă seara, într-o cârciumioară la Şosea…ˮ

Plimbările „la Şosea” (Şoseaua Kiseleff de astăzi) erau la ordinea zilei pentru „cuconiţele” şi „conaşii” din Micul Paris. Acesta era, de altfel, principalul loc de promenadă în Bucureştii de altădată şi ţinea de la capul Podului Mogoşoaiei (în prezent Piaţa Victoriei), până în locul unde este Arcul de Triumf acum.

„La Şosea” nu se ieşea oricum, ci musai în haine elegante: domnii – cu monoclu şi pălării, iar domniţele îmbrăcate în rochii lungi, dantelate şi nu le lipseau umbreluţele.

Un alt loc de plimbare era Calea Victoriei, un spaţiu elegant, dar mai pestriţ, unde se găseau majoritatea cafenelelor, cofetăriilor şi restaurantelor mondene din Capitală. Cele mai multe se aflau între Palatul Telefoanelor şi Ateneu.

Dacă, la începutul secolului XIX, în lumea bună erau la modă balurile şi cluburile în care se jucau cărţi, odată cu păşirea în secolul XX se înmulţesc restaurantele de noapte şi „cabareturile”, cu careuri de dans şi preţuri piperate.

„Erau localuri care funcționau după ora 10 seara. Aveau o structură deosebită față de celelalte restaurante. În salon, erau răspândite măsuțe cu scaune, în jurul unui ring de dans, iar în dreptul unui perete se găsea un bar, destul de mare, cu scaune înalte. În apropierea barului, se afla o estradă, pentru orchestră. La intrare, se plătea o taxă pentru fiecare, destul de importantă. Lumea venea îmbrăcată în toalete de seară. Bărbații – în redingotă, smochinguri sau frac, femeile – în rochii lungi. […] La bar, pe scaunele înalte, erau «damele de consumație», care puteau fi invitate la dans, să facă conversație și să bea ceva, la bar sau la masă”, descrie Graziella Doicescu, în cartea sa, „Captivantul București interbelic”.

Bucureştenii aveau,însă, şi alte opţiuni mai accesibile de petrecere a timpului liber. Fie mergeau la reprezentaţiile circului de la „Hugo”, a cărui sală a fost ridicată prin1895, în spatele Băncii Naţionale, fie mergeau la cinematograf pe Bulevardul Elisabeta (la începutul anilor ’30, apariția filmului sonor „înmormântează” filmul mut, iar industria se dezvoltă rapid), sau la spectacolele Teatrului Naţional.

În sezonul cald, bucureştenii obişnuiau să se plimbe prin parcuri şi să se oprească în grădinile de vară, unde mirosurile de grătar erau acompaniată de tarafuri de lăutari şi cântăreţi de muzică populară. Bucureştenii din cartierele mărginaşe preferau grădinile fabricilor de bere Luther sau Oppler sau cea a lui Dumitru Marinescu-Bragadiru.

„Chiar și muncitorii, de la fabricile de tăbăcărie, de încălțăminte, de la C.F.R. sau de la uzinele din jur, considerau o reală obligație să-și ducă nevasta la o grădină din colțul străzii, o dată pe săptămână, la un mic și o bere, sau la o jumătate cu sifon (adică o jumătate de litru de vin)”, scrie, în cartea sa, Graziella Doicescu.

Autor Monica Cosac

sursa foto: Biblioteca Digitala a Bucureștilor