„Ziua Munciiˮ sau „Ziua beţivilorˮ?

Nu puţini sunt cei care îşi mai amintesc cum, înainte de 1989, în ziua de 1 Mai erau siliţi să participe la paradele închinate „bravilor conducătoriˮ, defilau prin faţa autorităţilor, scandau lozinci de preamărire şi înălţau pancarte uriaşe. Însă, 1 Mai nu a fost dintotdeauna Ziua Muncii. Sărbătoarea muncii are origini americane, iar în România a fost marcată pentru prima dată în 1890, de către mişcarea socialistă. A luat amploare abia în era comunistă, când ziua se încheia cu mici şi bere.

Românii petreceau, însă, pe 1 mai, cu mult înainte ca în această zi să se celebreze munca. La fiecare început de Florar, erau „Armindeniiˮ, o sărbătoare populară ce mai era cunoscută şi ca „Ziua pelinuluiˮ sau „Ziua beţivilorˮ. Era considerată începutul verii, iar sărbătoarea se ținea – pentru rodul pământului, pentru evitarea grindinei sau a secetei şi pentru sănătatea vitelor şi a oamenilor – prin petreceri la iarbă verde, unde se mânca miel şi caş şi se bea vin roşu cu pelin.

Când era vorba de sărbătorit, nici orăşenii nu se dădeau deoparte. Ba chiar ţineau obiceiul şi petreceau pentru rodul pământului mai ceva ca lucrătorii ogoarelor.

Alexandru Predescu povesteşte în cartea sa, „Odinioară în Bucureşti”, despre chefurile „din livezile lui Bellu”. Era spre jumătatea secolului al XIX-lea, când baronul Barbu Bellu îşi deschidea moşia pentru protipendada vremii, de Armindeni, iar cuconii şi cuconiţele, cu tot cu slugi şi lăutari, umpleau locul şi veselia urca până la cer.

„Negustorii, arendaşi ai grădinii baronului, umblau printre mesele muşteriilor ori printre pâlcurile întinse pe iarbă, cu tărgile în braţe şi potrivindu-le gâtul lung peste bărdacele setoase, slobozeau vinul cu buricul degetului. Când li se istoveau puterile şi banii, clienţii trânteau oala în pământ, ca să nu mai bea alţii după ei. Nu era de mirare atâta sete, când pe grătare sfârâia pastrama de capră, iar pe tarabe spânzura semiluna ardeiată a ghiudemurilor. Chiar şi plăcintele răsturnate în tăvi de aramă, peste cotloane cu jar, când erau cu brânză, aveau atâta piper că abia se mai cunoştea tocătura. Cum de obicei se mânca şi cu carne şi cu brânză, doar vinul alina necazurile muşteriilor”, istoriseşte cronicarul.

Se spune că şi după 1858, când baronul Bellu şi-a donat livada oraşului, ca să se facă în locul ei un cimitir, de „Ziua beţivilorˮ, târgoveţii şi boierii au continuat să meargă în locurile ştiute, chefuind după cum le era obiceiul, iar vecinătatea crucilor nu le diminua nicicum dorinţa de a se veseli.

În „Istoria fondării oraşului Bucureşti”, Nicolae Vătămanu istoriseşte despre ziua de Armindeni. Era pe la începutul secolului XIX, iar Băneasa abia începea să se numească aşa, după soaţa Banului Dumitrache, când dumbrava de aici se umplea de boieri şi cucoane, ieşiţi în natură să se bucure de parfumul de „verde crud” şi să se hârjonească în poiană. Cu câţiva ani mai înainte, vodă Alexandru Ipsilanti pusese să i se construiască în balta de la Herăstrău un chioşc de lemn, unde ieşea de Armindeni, cu curtea întreagă după el. Acolo, vodă se întindea la sfat cu dregătorii domneşti, sorbindu-şi cafeaua în mijlocul ierburilor din jur cu un plăcut miros de „clorofilă dogorităˮ.

Un alt loc în care se adunau boieri şi târgoveţi, de Armindeni, era la poalele dealului Filaret. De aici se vedea o bună partea a oraşului, iar bucureştenii se bucurau şi de privelişte şi de frumoasa fântână construită aici de Filaret al II-lea, mitropolit al Ungro-Vlahiei. Încântătoarea zidire era împodobită cu coloane sculptate, spune Vătămanu, iar „apa izvorâtă din dealul din spate se vărsa prin câteva guri de piatră aşezate în pereţiˮ.

La marginea Cişmigiului, tot prin secolul XIX, se organiza clubul de scrimă „Floreta”, iar începutul lui Florar era prilej pentru tinerii teribilişti de atunci să iasă cu săbiile scoase și să caute ceartă.

„În Cişmigiu, petreceau Armindenii tineri zurbagii, printre care se găseau şi beizadele. Ei veneau însoţiţi de femei dispuse să le risipească aleanul, cântându-le: Ah, puiule mor!”, istoriseşte acelaşi Vătămanu.

Autor: Monica Cosac

sursa foto: Biblioteca Acadmiei Romane