Poveste 5 - bucuresti centenar

Anul 2000, vise din trecut

Știți care e cel mai mare risc când ești o stea pe bolta întunecată a nopții? Că trăiești milioane de ani și, la un moment dat, începi să te plictisești. Ești cam singură și, oricât te-ai mișca în lumea ta, vezi aceleași lucruri la nesfârșit. Eu însă mă simt o steluță norocoasă. Oamenii m-au botezat X-274, dar mie-mi place să-mi spun Kira. Și din când în când, o dată la câțiva ani, ajung în drumul meu nesfârșit deasupra locului meu preferat din întregul univers – orașul București.

La mine ajung toate visurile copiilor din orașul acesta cu istorie lungă. Și am observat că orice copil visează la lumea lui în viitor. M-am uitat în jos și am râs cu îngăduință când am observat că anul 2000 și apropierea trecerii într-un alt mileniu însemna pentru puștanii vremurilor dinainte stârnește fantezii și visare cu ochii deschiși. Și nu numai printre copii, ci și în imaginația arhitecților, urbaniștilor, maeștrilor specializați în parcuri și grădini, a constructorilor de mașini. În anii ’80, sufocați de comunism, copiii își închipuiau, de pildă, că, în douăzeci de ani, navele spațiale vor înlocui Daciile de pe străzi și roboții vor umbla printre oameni, confundându-se cu ei.

Eu, care le știu pe toate, voiam să le spun că nu va fi așa, că e prea curând, dar nici nu aveam de gând să-i dezamăgesc. Așa că mi-am ținut gura.

Și în anii ’30, oamenii visau. În 1935, primarul de atunci al Capitalei, Al. Gh. Donescu, un tip serios, cu o mustață albă și gravă, a organizat o expoziție supranumită „Cum va fi Bucureștiul în anul 2000”, cu machete și proiecte de tot felul care să pregătească schimbările prin care urma să treacă orașul. În gândurile celor de la început de secol XX, Bucureștiul anului 2000 era plin de blocuri zgârie-nori, străzi largi, magazine atrăgătoare, parcuri nesfârșite și ștranduri.

Pe unele le-am zărit de sus, din înaltul meu infinit, construindu-se. Altele nu s-au înfăptuit însă niciodată. Pentru bucureșteni schimbarea a durat decenii întregi. Pentru mine, steaua călătoare, n-a durat decât o zbatere de pleoape.

 

Război și pace

 

Închipuiți-vă un pic Bucureștiul interbelic. Eu mi-l amintesc foarte bine, pentru că amintirile unei steluțe nu se șterg niciodată. Era considerat un pic plicticos, deși cochet și fermecător în zona sa centrală. Un pic demodat, pentru că titulatura de „Micul Paris”, căpătată la mijloc de secol XIX, începuse să pălească. Trecut de un război mondial care-și lăsase și el urmele dureroase. Primarii acelei vremi au simțit nevoia că e momentul unei renașteri a Capitalei, de aceea multe clădiri, monumente, grădini bucureștene – printre care Grădina Botanică, pe care am văzut-o cu ochii mei inaugurată chiar în 1935 – care rezistă și astăzi au fost create și construite în anii ’30 și ’40.

Dar mai ales știți ce mi-a plăcut în vreme ce priveam înspre Pământ? Mi-a plăcut cel mai mult să observ eum era să fii copil în anii în care Bucureștiul se dezvolta în toate direcțiile.

În primul rând, ca în orice oraș al lumii, în orice eră, existau copii bogați și copii săraci. Cei înstăriți, cu guvernante și programe inflexibile la școală, aveau parte de bunătățile dulci de la cafeneaua Capșa sau puteau vizita Muzeul Antipa, deja gata încă din 1908. Luau lecții de tenis, scrimă sau limbi străine. Dar și cei mai puțin binecuvântați de soartă puteau savura aromele și gusturile unui oraș în care micii, tuslamaua, ciorba de burtă puteau fi cumpărate cu bani puțini.

Blocul zgârie-nori, visul multor puști din acea perioadă, s-a materializat sub ochii mei uimiți – în 1933 s-a construit Palatul Telefoanelor. Copiii Bucureștiului și-au văzut cu ochii o fantezie grandioasă, venită direct din fotografiile urbane din America – vă pot asigura că mulți dintre ei se întrebau cum ar fi să existe o clădire atât de înaltă încât să-ți cadă șapca din cap când te uiți, în sus, la ea?

 

Jocurile unor generații

 

Automobilele începeau să fie din ce în ce mai frecvente, pe străzi, la șosea, ba chiar în cartierele mărginașe. Erau încă departe de tehnica anilor 2000, dar însemna un un alt vis devenit realitate, mai ales pentru băiețeii care iscodeau cu privirile lor fiecare rotiță, fiecare buton, fiecare detaliu care-i încânta.

Mă întristam parcă puțin când traiectoria mea ordonată mă aducea deasupra mahalalelor. Aici timpul trecea parcă mai greu și lucrurile se schimbau mai lent. Dar trebuia să recunos că puștii de aici, deși își trăiau copilăria departe de fanteziile pentru viitor ale celor înstăriți, aveau un lucru prețios, pe care odraslele boierimii nu-l aveau – libertatea. Mingea, făcută din rochiile vechi ale mamei sau din nădragii tatei, era și atunci joaca preferată de copiii care alergau, zi de vară până-n seară, obiectul imperfect în meciuri de fotbal organizate pe maidanele noroioase. Mai erau și alte jocuri, cum ar fi „cloșca cu puii”, moara cu boabe de fasole sau porumb, pititea sau pușcociul, bunicul bătăilor cu țevi și cornete din hârtie de peste jumătate de secol.

Mă bucuram de ambele fețe ale copilăriei din acest oraș și aș fi dorit să pot coborî printre locuitorii lui măcar pentru o zi, să visez și eu.

 

Tehnica imposibil de visat

 

Dar, cum nu puteam face asta, m-am mulțumit să primesc în continuare visele și fanteziile copiilor. Și un alt lucru la care visau cei care și-au trăit copilăria între cele două războaie era fotografia. Nu cred că-și imaginau, nici cei săraci, nici cei bogați, că în anul 2000, dar mai ales după el, pozele vor fi la îndemâna oricui, cu ajutorul unui alt obiect la care prea puțini visau atunci – un telefon, pe deasupra fără fir.

Pe atunci, credeți-mă pe cuvânt, fotografiile erau scumpe, iar tehnica nu-ți permitea decât să stai cuminte și serios în fața aparatului, pentru ca poza să nu iasă „mișcată”. De-asta copiii acelor ani par mai liniștiți și mai ascultători. Da, poate că erau un pic mai cuminți decât cei din zilele noastre. Așa îi arată albumele, în ipostaze alb-negru, martore nu foarte numeroase ale unor vremuri frumoase – potoliți, gravi, fără să zâmbească. Vă spun, era greu pentru un copil neastâmpărat să stea la poză. În clipa aceea, nu mai visau la zgârie-nori și mașini. Visau doar să scape de neclintirea aceea și s-o ia de la capăt cu alergatul.

Rochițe cloche și berete

Fetițele, în schimb, își petreceau mare parte din timp uitându-se la stele – adică la mine – și întrebându-se cum va arăta moda de peste 60-70 de ani. Pe vremea aceea, doamnele din București începuseră să-și arate cu mai multă îndrăzneală siluetele, iar domnii afișau pălării cu boruri late, spectaculoase. Băiețeii purtau salopete, lungi sau scurte, șosete până la genunchi și berete sau șepci. Fetele se mândreau cu fuste cloche, care se învârteau ca niște mici carusele, și cu funde sau pompoane colorate în bucle.

Și mai știu cum își imaginau copiii care au văzut cu ochii lor Capitala schimbându-se și modernizându-se școlile, călătoriile, jucăriile, piesele de teatru sau filmele anilor ce urmau să urmeze. Cunosc în amănunt fiecare fantezie despre radioul și televiziunea la început la drum, despre războaie și pace, despre drumuri în spațiu și spitale, despre lumea întreagă, dincolo de orașul lor. Am însemnat pe o piatră mică și strălucitoare, ca un diamant, aspirațiile devenite realitate și tare mă bucur pentru ele.

Tocmai de-asta aș vrea să vă întreb pe voi, aproape un secol mai târziu, la ce anume visați pentru viitor?

 

autor: Oana Dusmanescu

sursa foto: Biblioteca Academiei Romane

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *