mirela vaida - bucuresti centenar

București, orașul care mi-a dat tot

Mirela Vaida

Din cei 100 de ani de când Bucureștiul a cunoscut ziua Marii Uniri, 16 ani sunt ai mei petrecuți în Capitală. 16 ani de când am „descălecat” din trenul accelerat Iași-București, la început de octombrie, ca sa vin studentă la Facultatea de Drept a Universității din București. Văzusem clădirea Facultății cu vreo 2 ani în urmă, înaintea unui Crăciun, frumos luminată, cu cele 5 coloane și statui ale marilor personalități antice, „părinții dreptului”, cum ar veni, și m-am îndrăgostit atât de tare de Piața Operei, de Bulevardul Mihail Kogălniceanu, de clădirea și căminele Facultății, de malul Dâmboviței, încât am fost în stare să părăsesc IAȘI-ul meu natal fără prea multe remușcări… Spre disperarea alor mei care nu înțelegeau de ce dau orașul meu liniștit și frumos, încărcat de istorie și de cultură, de miros de tei și de bulevarde încărcate de poezie, mi-am dorit enorm să plec la București și să-mi iau viața în piept, ca o căministă, să simt libertatea și frumusețea vieții de student plecat departe.

Bucureștiul era, pentru noi, „provincialii”, un miraj dar și un oraș „perfid” care te fură cu tot ce e al tău inocent și te transformă într-unul de-ai lui, care pervertește, ispitește, maturizează și transformă „bohemia” în capitalism, poezia în pragmatism, etc.

Cam așa a și fost.. Aveam 20 de ani când m-am trezit în Gara De Nord cu un sac de haine și unul de borcane cu zacuscă de acasă. Nici nu știu cum le-am cărat, pentru că de urcat mi le-a urcat tata în tren, dar de coborât nu avea cine. Ai mei nu au putut veni cu mine când m-am instalat în București și asta m-a responsabilizat foarte tare. Nu știam cu ce troleu să ajung la cămin, dar știam că nu era departe stația „Vasile Pârvan” din spatele Facultății. Chiar și așa mi-a luat jumate de zi să ajung, până am găsit ieșirea potrivită din gară, până am stat la coadă la bilete, până am întrebat în ce troleu mă sui și unde să cobor. Dar la 20 ani aveam atâta entuziasm, atâta chef de viață, atâta nerăbdare să mă instalez ca studentă în capitala țării, să fiu studentă la Drept în București, să povestesc cu mândrie despre asta, încât nu a mai contat nimic.

Îmi aduc aminte că în primul an am stat la etajul 2 al căminului din Kogălniceanu, la camera 210 B, adică exact în aripa care dădea în curtea Operei. Erau 4 paturi în cameră, holuri lungi și murdare, băi mixte fără uși la toalete și fără pereți despărțitori la dușuri. Aveam un balcon francez în cameră, pe care ne mai depozitam murături, și care avea vedere exact la promenada Operei, acolo unde „lumea bună” venea seara la spectacole, cu mașini scumpe trase la scară, cu haine de blană și tocuri înalte, cu toată forfota aceea de bunăstare, de liniște, de confort și extravaganță. Stăteam seara cu nasul în geam, admirând toată acea priveliște, visând și glumind cu fetele mele, colege de cameră, făcându-ne un ceai la reșoul din cameră, calculându-ne banii pe săptămâna în curs, dând la schimb produse alimentare pe alte cosmetice, citind și recitind Istoria Dreptului Românesc sau Dreptul Român, unele dintre cele mai stufoase și mai grele materii din anul 1. Și nu aveam nicio grijă! Eram fericiți așa, să ieșim pe holuri, să ne întâlnim cu alți colegi care veneau de la duș în halate și prosoape, în timp ce alții se duceau spre aceleași băi să-și spele vasele… Unii fumau, alții citeau, unii ascultau muzică, alții făceau cartofi prăjiți în cameră de mirosea tot holul… Așa e la cămin și mi-a plăcut la nebunie viața de atunci, cu toate neajunsurile ei și cu toată „mizeria” din căminele studențești.

Bucureștiul mi se părea superb în orice zi, dar mai ales duminica. Duminica era liniște deplină în piața Operei, se vedea turla Bisericii Elefterie și se auzeau clopotele de la slujbă. Mergeam duminica la Sfântul Elefterie pentru că îmi plăcea tare mult corul de acolo, îmi plăcea să trec podul Operei și să merg la o alimentară de pe colț de unde îmi cumpăram pâine și pate, și, dacă îmi mai rămâneau bani, îmi cumpăram și 2 roșii sau chiar o prăjitură.

Îmi plăcea să merg pe jos până în Cișmigiu, să mai ies cu vreun băiat la o întâlnire, să mă plimbe cu barca în parc, să colindăm pe la anticariatele de la Universitate și să mâncăm la un fast-food. Cu cei 50 lei săptămânal puși de mama pe card îmi permiteam, uneori, și câte o mică extravaganță, cum ar fi ieșirea în club!

Centrul Vechi era, pe atunci, o ruină! Un loc sinistru, plin de câini și de cerșetori, fără lumină, fără asfalt pe străzi, fără niciun „vino-ncoa”! Singura atracție mai era pe Gabroveni sau pe Blănari unde erau câteva baruri și cluburi subterane, dar și așa trebuia mers în gașcă pentru că nu-ți venea să treci pe acolo singură. Marțea era zi de Fire Club, pentru că fetele primeau o băutură gratis la intrare, joia era pentru Club A. Însă, pe cuvânt dacă simțeam nevoia de mai mult! Erau două cluburi mari și late, la care se aduna toată lumea, unde ieșeai să cunoști, să socializezi, să te distrezi, să mai bei o bere și toți cei care contau veneau acolo.

Eu părăseam căminul foarte rar pentru a merge acasă, la Iași. Și asta pentru că lucram deja la o televiziune, ca reporter și nu îmi permiteam să lipsesc de la serviciu. În weekend, căminul era aproape gol. Mai toți erau de pe lângă București și își permiteau să plece vinerea și să se întoarcă duminică seară, încărcați cu mâncare și bani! 🙂 De cele mai multe ori rămâneam doar eu singură în cameră, la fel ca și alți colegi din Basarabia sau câțiva de prin Banat. Dar eram în buricul Capitalei!! Și asta îmi plăcea la nebunie! Mergeam pe jos până la Universitate sau până la Romană, cumpăram cărți sau xeroxam cursuri, ne duceam până în Pavilionul H sau în IDM să vedem ce haine ieftine mai apăreau, dar participam la mai toate evenimentele în aer liber, luam parte la sărbători publice și, în general, aveam o viață activă, implicându-mă în tot felul de asociații studențești și activități de voluntariat.

Mi-au plăcut acei ani și pentru mine Bucureștiul a însemnat o nouă viață, etapa mea de maturizare, ruperea cordonului ombilical și „inițierea” în ceea ce avea să însemne viață de adult..
Și azi, când mai trec prin fața Operei sau prin fața Facultății de Drept, mă cuprinde nostalgia… Am lăsat acolo, între pereții aceia mari, multe amintiri și multe nopți albe, de distracție dar și de „toceală” în sesiune… Biserica Sf. Elefterie, B-dul Kogălniceanu, Parcul Eroilor, Podul Operei, Monumentul Eroilor Sanitari, clădirea Facultății de Drept, Cișmigiul și Piața Universității… Aici am trăit cei mai frumoși ani și cele mai lipsite de griji zile. Pentru mine Bucureștiul este forfota fără de care nu pot trăi și locul care mi-a dat tot ce am mai frumos acum: familia și cariera!

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.