Lajos Kristof - bucuresti centenar

Cum m-a adoptat Bucureștiul

Lajos Kristof

București – 1980,  locul în care părinții mei s-au întâlnit cu gândul că locurile de muncă, el constructor, ea florăreasă, i-ar fi ajutat să își întemeieze o familie. Împrejurările au fost altele. Cu mult mai dificile pentru cei doi tineri. Fapt ce i-a determinat să se întoarcă în inima Ardealului. Pedeapsa cea mai cruntă a fost despărțirea destinelor, lovitură grea pentru toți trei: cei doi s-au separat, iar eu am ajuns la unul dintre orfelinatele din Târgu-Mureș. M-am întrebat mereu dacă aceste întâmplări sunt voința vreunei acțiuni divine sau o regenerare a țesutului karmic.

Pare la prima vedere să sune a legendă asemănătoare cu cea a lui Bucur:

”A fost un copil orfan de la noi din sat. S-a săturat să îşi ducă mioarele pe aici şi a coborât pe Valea Râmnicului până a ajuns în locul care s-a transformat în Bucureşti”.

Cel despre care ar  spune legenda că ”și-n drumul său, întâlneşte trei zâne dormind, două la umbră şi una la soare,  Bucur a luat crengi de brad şi a adăpostit-o pe ultima”. La fel ca ciobanul despre care se spune c-ar fi avut puteri supranaturale, eu mi-am luat puterile și experiențele din copilărie, idealurile și proiectele de viitor și le-am adus în București.

Am făcut pariu cu viața, cu prejudecățile unui copil orfan, cu lupta pentru a supraviețui și-am găsit casa potrivită. Am găsit, sper, drumul spre un zbor mai sigur, mai lin. Nu știu dacă am ceva să-mi reproșez.  Nu știu dacă am făcut alegerea potrivită. Pentru că destinul pe care l-am visat atât de mult s-a împlinit. Chiar aici, în București.

Prima oprire după 33 de ani din pântecele mamei a fost mirosul cunoscut, agitația traficului infernal, oamenii și vibrațiile lor. Au fost oameni cu care m-am conectat imediat. Locurile ciudate, centrul vechi, Grădina japoneză, în special. Și-acum, când merg cu piticii de la grădiniță în Parcul Carol, îmi aduce ceva aminte de experiențe din trecut, sunetul frunzelor, drumul spre Parc, podul – parc-ar fi poarta magică spre poveștile celor doi tineri care-au trecut, semn, cel mai probabil că gândurile lor de a-și uni destinele ar fi fost acel lor.

N-am avut curaj să-mi întreb mama care a fost primul sentiment când a intrat în Carol. Sună boem, nu-i așa? De parcă toate amintirile ascunse bine de pământul acela fraged, scotocit din scoarță-n scoarță pentru a crea altceva, parcă ceva din trecutul lor frământă memoria fragilă a pruncului grăbit să se nască în București.

Ar fi trebuit să rememorez aceste experiențe? Oare ce-aș fi avut de învățat din lecțiile astea din natură?

De ce tocmai într-un parc, sau în inima Bucureștiului, surprins de atâtea povești ascunde legenda celor doi tineri? Cine-ar fi vrut să se reîntâlnească cu mine? Cine-ar fi vrut sau ce-ar fi avut de gând să meargă atât de departe cu legenda unor tineri care, până la urmă m-au refuzat la naștere. Atât de grea să fie adopția ca natură divină și să mă facă să mă reîntorc acolo unde ei s-au rupt ca relație unită? Concluzia e clară, Bucureștiul m-a adoptat, iar fiul cel risipitor și-a găsit locul de baștină. Până la urmă contează unde ne naștem sau condițiile în care apar oamenii și misiunile lor.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.