irina gheorghe - bucuresti centenar

Prima dată la mall

Irina Gheorghe

Mi-am dat seama de ceva vreme că eu sunt dusă la mall de mică. Încă din anii ‘80.  În București. Da, da. Magazinul Bucur Obor era mall-ul de pe vremea lui Ceaușescu. Mergeam cu bunica mea și stăteam ore întregi. De fapt, ne ducea tata la prânz și ne lua seara, la închidere. Erau zeci de magazine de pantofi, bijoux-uri, ciorapi, bibelouri, oale, rochii, blănuri, covoare și cam tot ce se vindea pe atunci. Cine s-ar fi gândit că gablonțurile de 5 lei  de atunci vor umple magazinele vintage de azi. Cel mai mult îmi plăcea la raionul cu discuri din vinil, dar acolo mergeam numai cu tata. Magazinul era circular și niciodată nu mă puteam orienta pe care parte sunt. Spre piață sau spre intersecție.

Nu că ar fi contat, dar asta mă preocupa pe mine atunci. Bucur-ul era fascinant pentru un copil și presupun, satisfăcător pentru un adult care nu avea prea multe opțiuni de shopping la acea vreme. În curtea interioară din mijloc trona o cofetărie. Din aceea cu scaune îngrozitor de grele, din fier forjat alb. Echivalent al zonei de mâncare de la mall. Păstrând proporțiile. De la an la an era însă din ce în ce mai puțină marfă și bunicii nu i-a mai plăcut să meargă. Prefera rochiile de “la pachet” aduse de diverse persoane din străinătate.  N-am mai fost în Bucur de cel puțin 10 ani dar cred că tot un fel de bazar e și acum. Comparația, forțată evident, între Bucur și mall am făcut-o după o discuție cu fiica mea, care m-a întrebat ironic unde se duceau oamenii în București, în anii copilăriei mele, când voiau să iasă și să piardă timpul.

La mall, dragă, la mall! Nu-și poate închipui. Bine, fiică-mii i se pare extrem de amuzant că băteam orașul, din centru până în cartiere, pentru o pereche de pantofi. Știam magazine din Drumul Taberei și Berceni în care erau ceva șanse să găsesc ce-mi doream. Vedeam că orașul era cenușiu și extrem de murdar, dar atunci nu-mi prea păsa. Orice comparație cu mizeria de acum nu-și are rostul. Și ăla a fost Bucureștiul meu, chiar dacă nu mai vreau să-mi aduc aminte de el.

Primele mele amintiri despre București sunt însă din Parcul Floreasca. Cred că am mers aproape zilnic de la 3 ani la 14.  Paradoxal pentru ce s-ar putea crede azi, dar parcul era super-îngrijit. Întreaga zonă din mijloc era cultivată cu levănțică. Erau paznici care nu ne lăsau să rupem florile și toamna veneau îngrijitorii să recolteze plantele. Acolo am văzut pentru prima oară o mimosa pudica și ani de zile m-am chinuit să aflu ce plantă era.  

Vecinătatea cu zona în care locuia Ceaușescu a salvat acel parc. Cred că era cel mai curat din tot orașul. Patinoarul Floreasca era funcțional, iar lângă el era deschisă o braserie unde veneau șmecherii nomenclaturiști să bea whisky. Până am ajuns eu la “avansați” pe patine se vindea numai ceai. Apoi a fost închisă. (Locul îmi place și acum dar pentru grădina de alături.) În intersecția Radu Beller spre Primăverii era o poartă uriașă, verde, cât strada plus trotuarul de lată, care bloca accesul. Și cam acolo se termina cartierul pentru noi, copiii, care ne dădeam cu bicicletele. Și asta era fascinant, pentru că era ceva interzis.

Și mai țin minte patiseria din Piața Rosetti, pe linia tramvaiului 5,  unde se vindea plăcintă caldă, făcută pe loc, în tăvi uriașe. Era mereu plin și nu exista să trecem pe acolo fără să ne oprim. Știa tot orașul de acest loc. Probabil, acum mi s-ar părea o bombă la care nici nu m-aș uita prin vitrină, dar atunci era cel mai călduț loc posibil.

De la cutremurul din ’77 nu am prea multe amintiri, că eram prea mică. Cred însă că acela a fost un moment zero pentru București. În anii care au urmat, părinții m-au dus de mai multe ori să-mi arate dezastrul: demolările făcute de Ceaușescu. Ceva ce atunci nu mă interesa deloc-deloc, dar mă conectau la starea lor de adulți impresionați că orașul vechi era pus la pământ. La șantierul de la Casa Poporului am fost extrem de dezamăgită pentru că totul era înconjurat cu gard și nu am putut vedea nimic. Ei nici nu-și mai dădeau seama unde fusese strada Uranus, pe care stătuseră nașii mei.

Bunicii au fost cei mai fericiți când au aflat că doar jumătate din strada lor se demolează și ei au scăpat. Urau blocurile lui Ceaușescu. Și eu la fel, prin imitație, deși cam toată viața am stat la bloc. Vecinii care au fost demolați la începutul anilor ’80 se împărțeau în două categorii. Unii aveau încă wc-ul în curte, deși stăteau la un pas de Dorobanți, și se bucurau că se duc, chipurile, la confort. “Niște țoape, care își lasă papucii la ușă”, spuneau bunicii mei.  Și mai erau cei cu căsuțe mai răsărite, care plângeau în continuu. Vilele adevărate erau toate date de la ICRAL în chirie. Și toate erau confiscate. Au fost recuperate după ’90 de foștii proprietari, care i-au evacuat pe chiriași, câteodată fără să le dea vreo despăgubire. Până la demolare, de fiecare dată când treceam pe stradă, recapitulam toți copacii și toate casele care urmau să dispară. Cred că de atunci apreciez casele.

Bucureștiul meu de azi este cel pe care îl străbat cu mașina aproape zilnic și nu mă opresc niciodată în locurile în care am fost de sute de ori în studenție și în primii ani de serviciu, când lucram la un radio vizavi de Universitate. Mi-am propus de multe ori să vin special pe Calea Victoriei și să mă plimb pe jos dar nu mi-a ieșit. Sunt însă atât de multe locuri frumoase și noi  în care poți merge în București încât nu regret nimic din ce exista când eram eu copil și nu mai este. Pentru mine, acum e cel mai ok București. Da, cu toate contrastele și mizeria din centru. Și cu clădiri construite aiurea. Și cu traficul care îmi mănâncă ani din viață. N-am timp să merg în toate locurile în care aș vrea, dar știu că am unde. Comparabile cu locuri frumoase de afară. Și dacă mă gândesc la orașul în care m-am născut, știu că acum e în cea mai bună variantă a lui. Sper să citesc acest text peste 20 de ani și să spun: “He, he! Habar nu aveai cât de mult loc A FOST pentru mai bine!”

sursa foto: Scott Edelman

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.