mihaela apetrei - bucuresti centenar

Mirosul de București

Mihaela Apetrei

Aș fi putut spune la fel de bine „parfumul”, „aroma” sau „mireasma”. Adevărul este, însă, că mă refer la un miros. Fără să fie peiorativ, nu, nu – ci acel miros pe care-l detectez în fiecare loc din lume în care merg. Știu mirosul de sare încinsă al așezărilor grecești, mirosul de praf și iarbă de pe Camino de Santiago, mirosul ciudat și greu al Parisului, mirosul de ploaie din Londra, mirosul proaspăt al Copenhagăi, mirosul neutru din Tokio, mirosul exotic al Thailandei, mirosul cald din Sarajevo, mirosul albastru din Lisabona, mirosul încărcat, de plumb, din Luanda, mirosul simplu și rece din Stockholm, mirosul tineresc din Heidelberg, mirosul… Lumea este o arcadă de mirosuri pe sub care trecem, strâmbând din nas sau inspirând adânc, fără să ne gândim, doar transformându-le în emoții și amintiri.

Bucureștiul are un miros al lui. Cel de pe străzile primăvăratice unde înfloresc tei și salcâmi, sau cel de iarnă, înghețat, crăpându-și coaja tare sub crivăț.

De astea două îmi amintesc cel mai bine, le am închise în recipiente sigilate și pot să le reînvii când vreau, aproape materializate. Am crescut într-un oraș micuț, de deal, în care nu se întâmplă nimic și, atunci când se întâmplă totuși, știe toată lumea, deci nu s-a întâmplat nimic. În copilărie, când veneam la București (cam o dată la două luni) simțeam imediat mirosul – o combinație de asfalt încins, dulceață sau miere zaharisită, blocuri înalte, pâine cu unt, cafea, electronice și oameni sofisticați, cum mi se păreau mie.

Ceva uluitor, în orice caz. Îmi amintesc cum mă trezeam de dimineață de la uruitul troleibuzelor pornind pe străzi – așa ceva era de neconceput în orășelul meu, unde nici autobuze nu existau, fiindcă orice distanță putea fi parcursă cu piciorul -; îmi amintesc de fascinația flamei pe care o făcea câteodată tramvaiul, de teatrul de păpuși unde mă ducea bunicul, de patinoar, de circ și de magazinele de unde își cumpăra mama pantofi Guban; îmi amintesc de cartierele ridicate pentru oamenii muncii migrați în capitală, cu grădinițe de flori în fața blocului, ca reminiscență a curții din care se dezrădăcinaseră; de copiii emancipați cu care mă jucam preț de două-trei zile și care mă uimeau pe mine, provinciala, cu lejeritatea lor în a mă integra și apoi ignora; îmi amintesc de echipa Bucureștiului la naționala de română, cel mai gălăgios, mai relaxat și mai cu moț, mereu cu alt program decât restul și plin de premii la final; îmi amintesc de Kiseleff, unde se temea tata să nu rămână în pană cu Dacia, că „nu se face”, de roata din Herăstrău, de piața de la Unirea, de Big-ul din Berceni (aveam și noi unul în cartier, de vreo zece ori mai mic…); îmi amintesc de cofetăriile în care încă mai puteai să mănânci o prăjitură și să bei un Cico, de pizzeria de la Rosetti, unde am mâncat prima pizza din viața mea, în cea dintâi săptămână de studenție; îmi amintesc de cofetăria Dunărea de lângă Universitate, în care mă refugiam după cursuri, și chiar și de vânzătoarea care venea la masă – „ce vă aduc, fetele?” de parcă ar fi avut o sută de sortimente, deși nu avea decât tarte cu fructe din compot, unele cu struguri, altele cu piersici; îmi amintesc de redacția mizeră și promiscuă unde am avut primul meu serviciu și unde am înțeles că viața de adult este foarte diferită de cea de până atunci; îmi amintesc că până și trotuarele îmi păreau mai frumoase, aglomerația mă fascina, bulevardele erau gheizere de emoție. Toate astea miroseau cumva și parfumurile lor (hai să le zicem așa) se adunau buchet în mireasma generală, de București.

Acum, după 30 de ani petrecuți aici, sunt mai mult bucureșteancă decât altceva. Firește, nu mai simt zilnic mirosul orașului. Dar câteodată, ca un flash de memorie, îmi invadează nările. Câteodată, pe neașteptate, îl simt exact cum era, exact cum îl păstrez în recipientele mele încapsulate. Vine cu un zgomot de troleibuz, în zori, sau cu scrâșnet de tramvai pe șina veche. Vine, poate, când mă grăbesc cu vreo treabă și numai de el nu-mi arde. Sau când stau la o terasă, tândălind cu gândul, cu ochii pe cer (sau în telefon). E o senzație de frânturi de secunde, fugară, abia o simți și a dispărut, dar e acolo. Este amintirea prezentului, așa cum nu-l mai pot percepe, este timpul care a înghețat într-un miros de București.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.