Poveste copii nr 6 - tramvai cu cai - bucuresti centenar

Pe când tramvaiul avea cai

Adela își piaptănă cu gesturi largi, cuminți, buclele castanii și bretonul cochet. Așa a învățat-o bunica, să nu iasă nicicând din casă nearanjată. Pletele trebuie periate. Hainele mereu curate și călcate, botinele lustruite cu grijă. O fetiță trebuie să aibă o înfățișare fără de cusur, de la pălăria cafenie până la rochița cu volane și șosetele imaculate. Ce mai în sus și-n jos, bunica știa că o viitoare domnișoară trebuie să arate impecabil, din cap până-n picioare, pentru că fetele sunt elegante, delicate, fermecătoare.

Totuși, în sufletul ei, Adela nu pricepea foarte bine de ce trebuie să arate ca scoasă din cutie când mergea să se plimbe cu tramvaiul. Visa cu ochii deschiși la o pereche de pantaloni pe care s-o poarte în public fără să-ntoarcă priviri indignate, dar nu știa că mai are de așteptat câteva decenii. În momentul acela era de-abia anul 1872, iar Bucureștiul primise cel mai nou și mai fascinant cadou la care se puteau gândi locuitorii lui – prima linie de tramvai, tras de căluți.

 

Viteza amețitoare – 2, 3 sau 4 cai putere

 

Adela, în cei 10 ani de viață ai săi, cai mai văzuse, la birje și la câmp. Tramvaie însă ba. Se mai plimbase pe Calea Victoriei și pe Calea Moșilor la pas. Dar pe șine niciodată. Un tren mai mic, cât un vagon sau poate două, tras de câțiva cai țanțoși, cu spume la gură din cauza greutății din urma lor. Acum însă venise clipa. Tramvaiul cu cai își ducea călătorii așezați frumos, încântați de vâjâiala vitezei.

Când a ajuns lângă tramvai, Adela a observat că nu era singura îmbrăcată la patru ace. Vatmanii și inspectorii de bilete aveau haine și șepci roșii – uniforme care să-i distingă printre simplii pasageri. Fetiței i se păreau cei mai șic oameni pe care-i cunoscuse vreodată – erau impunători și foarte serioși. Atât de serioși încât cei care călătoreau fără bilet săreau din vagon când îi vedeau că-și croiesc loc printre băncuțe și scăunele. Adela râse. Erau de-a dreptul caraghioși. Cum să nu plătești biletul, când acesta costă doar 15 bani dacă stăteai jos și 10 dacă mergeai în picioare.

 

Clopoțelul – stație ad-hoc

 

Pe drum, tramvaiul 1 trecea prin locuri pe care Adela le cunoștea ca-n palmă, căci îi plăcea la nebunie orașul ei. Totuși, parcă Bariera Mogoșoaiei, strada Fântânei, Teatrul Național, Sfântul Gheorghe, Hotel Atena, strada Romană, Bariera Moșilor erau mai frumoase când le făceai cu mâna din tramvai. În plus, și înăuntru scaunele îmbrăcate în catifea roșie parcă picaseră dintr-o poveste cu prințese. Adelei îi mai plăcea și faptul că, atunci când voiai să cobori, sunai melodios dintr-un clopoțel, ca să-l anunți pe conductor. În treacăt, fetița s-a gândit că ar fi bine dacă ar exista niște opriri fixe ca niște… gări mai mici. Habar nu avea că stațiile urmau să fie introduse câțiva ani mai târziu, când liniile de tramvaie trase de cai au devenit din ce în ce mai numeroase.

Ce nu-i plăcea Adelei deloc (și observase că nici pe ceilalți copii nu-i încânta) era faptul că în vagoane domnii fumau ca niște cuptoare. Pufăiau din țigarete sau pipe cu nesaț și nu ascultau deloc de plângerile bonelor revoltate sau ale mamelor indignate. Tot mai târziu, primăria a stabilit ca fumătorii și nefumătorii să fie despărțiți în vagoanele tramvaielor cu cai, astfel încât cele două tabere să nu se sfădească. Uite-așa, cei din prima categorie au ajuns să-și savureze trabucul pe platforma de afară – și-așa caii nu merg, la urma urmelor, atât de repede.

 

Un pic de adrenalină

 

Așa băiețoasă și curajoasă cum era ea, Adela trebuia să mărturisească faptul că, la prima ei călătorie cu tramvaiul, avea un nod în gât. Vecinii ei, Lili și Sergiu, doi frățiori cam năzdrăvani și pe care, la drept vorbind, îi cam bănuia că înfloresc orice poveste, îi ziseseră că tramvaiul acesta cu cai, noua minune din mijlocul orașului, deraiază cam des. Cei doi frați însă nu spuneau minciuni. Tramvaiul secolului XIX sărea destul de frecvent de pe șine pentru că acestea nu aveau un șanț suficient de adânc. Așa că, în pantă și la viraje, oricât ar fi fost acestea de neînsemnate, vagonul părăsea șina, iar vatmanii erau siliți să împingă vehiculul greoi, ajutați, de bună seamă, chiar de călătorii care avuseseră ghinionul să le fugă pământul de sub roți.

Adelei un singur lucru i se părea mai frumos decât drumul cu tramvaiul 1. Când ajungea la capăt, căluții erau eliberați din misiunea lor dificilă și lăsați să se odihnească, să mănânce fân proaspăt și să bea apă răcoroasă. Fetița îi privea de la distanță, ba uneori chiar prindea curaj și se apropia de ei. Îi mângâia pe gâturile lungi și pe frunțile lucioase și le șoptea, ca unor prieteni necuvântători: „Vă mulțumesc, căluții mei, vă mulțumesc că mă plimbați prin București!” Căluții ei nu mâncau nici jăratic, nici nu zburau dincolo de curcubeu. Totuși aceștia erau preferații ei, din lumea întreagă.

 

Două decenii cu cai. Apoi, electricitate

 

Adela a crescut într-un oraș care a crescut și el. S-a plimbat cu tramvaiul tras de cai preț de 20 de ani, când preferații ei au ieșit la pensie pentru totdeauna, înlocuiți de vagoanele electrice. Noul tramvai era verde și străbătea orașul de la Est la Vest, cu o forță nemaivăzută, fără fân și apă la capăt de linie.

autor: Oana Dușmănescu

sursa foto: www.ratb.ro

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *