Muzeul Satului - bucuresti centenar

Satul autentic din mijlocul Capitalei

Ideea creării unui muzeu în aer liber în România s-a înfiripat încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1867, eminentul om de cultură Alexandru Odobescu propune prezentarea, în cadrul Expoziției Universale de la Paris, a unor monumente de arhitectură populară.

Ceva mai târziu, savantul Alexandru Tzigara-Samurcaș preconiza aducerea în Muzeul Etnografic de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială din București, înființat de el în 1906, a unor „gospodării autentice și complete din toate regiunile mai însemnate locuite de români”.

Proiectul său se va concretiza, însă, câteva decenii mai târziu, când din inițiativa profesorului Dimitrie Gusti, în 1936, pe malul Lacului Herăstrău este înființat unul din primele muzee etnografice în aer liber din România şi din lume: Muzeul Satului Românesc (astăzi Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”). În anii ’30, în Europa existau doar două muzee în aer liber: Muzeul Bigdo din Lillehamer (Norvegia) și Muzeul Skansen din Stockholm (Suedia).

Amenajarea a început în martie 1936 și a fost mult de muncă, deoarece, așa cum spunea Dimitrie Gusti, noul muzeu trebuia „să placă nu numai ochiului, ci și să înfățișeze lucruri adevărate”.

Practic, în numai două luni, echipele alcătuite din specialiști din diverse domenii (sociologi, etnografi, folcloriști, geografi, statisticieni, medici ) și  studenții profesorului Gusti au achiziționat, din mai multe sate, diverse construcții țărăneşti (case, anexe gospodăreşti, biserici, instalații tehnice) și obiecte de interior (mobilier, ceramică, țesături, unelte, etc.), reprezentative pentru locurile lor de origine.

Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o săptămână mai târziu.

La început (1936-1940), Muzeul Satului dispunea de 4,5 ha de teren, pe care au fost amplasate 33 de gospodării autentice: case cu anexe gospodărești, o biserică (din Dragomireşti, jud. Maramureș), troiţe, instalaţii tehnice, fântâni și un scrânciob.

Fiind conceput ca un muzeu sociologic, s-a considerat că trebuie să înfăţişeze vizitatorilor realitatea, viaţa satului, aşa cum era ea trăită de ţăranul român. De aceea, periodic, în casele din muzeu au locuit familii de ţărani din satele de origine a monumentelor (la început chiar foştii proprietari), care au venit la Bucureşti cu tot ceea ce le era necesar traiului, inclusiv cu pasări şi animale.

În 1940, după înglobarea Basarabiei, a unei părţi a Bucovinei şi Ţinutului Herţa în Uniunea Sovietică, municipalitatea a hotărât ca în unele gospodarii din muzeu să fie găzduite familii de refugiaţi bucovineni şi basarabeni. Însă acestea au rămas în muzeu până în 1948 deoarece nu au putut fi găsite alte soluţii. În aceste condiţii, muzeul nu şi-a mai putut continua activitatea. În plus, prin locuirea monumentelor s-au distrus un număr însemnat de obiecte de uz casnic. Porțile Muzeul Satului au fost redeschise pentru public în anul 1948.

Ulterior, suprafața destinată prezentării monumentelor a fost extinsă la 9 ha, astfel că patrimoniul din expoziţia în aer liber s-a îmbogățit, ajungând la 62 de complexe de arhitectură populară (faţă de cele 33 din 1936), cu 223 de construcţii (40 de case, 165 de anexe gospodăreşti, 3 biserici, 15 instalaţii tehnice şi ateliere meşteşugăreşti), însumând un inventar de 17.000 obiecte.

Din păcate, istoria recentă a muzeului a înregistrat şi două evenimente nefericite: incendiile din 5 septembrie 1997 (sectorul Transilvania) şi 20 februarie 2002 (sectorul Moldova şi Dobrogea), care au afectat o serie de monumente.

autor: Monica Cosac

sursa foto: muzeul-satului.ro

Muzeul Satului - bucuresti centenar

Muzeul Satului - bucuresti centenar

Muzeul Satului - bucuresti centenar

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *