Balta Vrajitoarelor - bucuresti centenar

Balta Vrăjitoarelor, un Halloween românesc

Dintre toate poveștile de pe pământ, lui Alex îi plăceau cel mai mult cele cu fantome. Locuri bântuite, misterioase, personaje învăluite în fum și ceață. Uneori, trebuia să recunoască pe șleau: se înspăimânta și el de grozăviile pe care le asculta povestite sau citite: uși care scârțâie, ferestre care se închid și se deschid fără să le atingă mână de om, vuiete și glasuri șoptite din zidurile unor clădiri părăsite.

Bineînțeles, își dorea din tot sufletul să viziteze un astfel de loc, dar părinții lui șovăiau. Desigur, ei nu credeau în lumi paralele și în suflete care au rămas prinse între două universuri. Dar dacă Alex s-ar fi speriat de propriile gânduri, de propriile exagerări ale imaginației? Așa că mai amânau momentul, spunându-i lui Alex ba că Anglia cu castelele ei bântuite e departe, ba că Bucureștiul nu are defel povești cu fantome.

Doar că în zilele acestea ale Internetului e greu să păcălești un băiețel de 10 ani. Așa a aflat și Alex că Bucureștiul are poveștile lui cu fantome și nu una sau două, ci zeci și zeci de istorisiri ciudate care ar putea umple o carte. Una dintre ele îl atrase în mod special – povestea Bălții Vrăjitoarelor, un loc bizar dintr-o pădure din nordul orașului. De când află de existența unui astfel de loc, Alex s-a rugat neobosit de tatăl său să-l ducă până acolo, să-l vadă cu ochii lui. N-avea cum să rateze o astfel de ocazie, la o aruncătură de băț de casă!

Așa că într-o sâmbătă pe la asfințit, tata a cedat, l-a urcat pe Alex în mașina familiei și s-au oprit de-abia în pădurea Boldu, unde se află Balta cu pricina. La marginea dungii de copaci stătea o bătrână, parcă așteptându-i. ”Ce ciudat”, gândi Alex. ”De unde știa c-o să venim?” Bătrâna se oferi să-i conducă la locul acela straniu:

– Mulți se rătăcesc pe aici. Mai bine cu mine decât singuri, a spus ea.

Alex l-a luat pe tatăl său de mână, deja înfiorat. Acesta zâmbi pe sub mustață. ”Poate că așa se va vindeca și puștiul ăsta de poveștile lui sumbre”, își spuse tata.

Drumul prin pădure devenea însă din ce în ce mai întunecat, iar creaturile nocturne începeau să se trezească. Bufnița se tânguia într-un copac și tatăl lui Alex putea să jure că văzuse, în depărtare, o pereche de ochi scânteietori.

Bătrâna își începu povestea, cu un glas rece și egal.

– Balta aceasta e locul lângă care, de câteva ori pe an, se adună vrăjitoarele și ielele din împrejurimi. Mai ales în nopțile de Sfântul Gheorghe, Sfântul Andrei și Sânziene, când se deschid porțile spre celălalt tărâm. Atunci vrăjile și blestemele lor nu rămân niciodată fără răspuns.

Alex răsuflă ușurat. În seara aceea, din câte știa el, nu era nici Sfântul Gheorghe, nici Sfântul Andrei. Și totuși cum ar fi fost dacă…? Bătrâna continuă:

 Animalele nu beau niciodată apă din balta asta, nici dacă ar muri de sete. Iar unii săteni se jură că au văzut în apropierea ochiului de apă fulgere apărute de nicăieri și furtuni stârnite din senin.

În înserarea tomnatică, Alex, tatăl său și femeia ajunseră la marginea bălții. Dacă nu erai atent, puteai să treci pe lângă ea, atât era de mică. Bătrâna parcă-i citi gândurile băiatului și spuse:

– Băltoaca asta, așa micuță cum o vedeți, nu se preschimbă niciodată. Nu seacă și nici nu se inundă, chiar dacă e secetă, chiar dacă plouă din cale-afară. Nu e deloc adâncă, se spune, adică dacă bagi acolo un băț, dai de fund cu siguranță. Dar oamenii spun că, de fapt, orice obiect pe care-l arunci acolo dispare fără urmă, pentru vecie, ca și cum n-ar fi existat niciodată.

Alex simți cum firele de păr de pe ceafă i se ridică dintr-odată, de parcă ar fi întâlnit o navă întreagă cu extratereștri – o altă pasiune de-a sa din filme și cărți. Băiatul cercetă din priviri ochiul negru de apă. Trebuia să recunoască – pădurea și povestea îl făceau să pară mult mai înfricoșător decât era la prima vedere. Bătrâna își spuse povestea mai departe, căci mai rămăseseră lucruri negrăite.

– Primele legende pe care oamenii le-au spus despre locul acesta au apărut pe la anul 1400, poate puțin după aceea. Ai auzit de Vlad Țepeș? întrebă ea, fixându-și ochii apoși asupra chipului puștiului.

Dacă a auzit de Vlad Țepeș? Cum să nu audă? Istoria acestui domnitor învăluit în mituri care mai de care mai bizare și înspăimântătoare îl fascinase pe băiat dinainte să afle despre fantomele și nălucile din alte povești. Dădu din cap, așteptând să audă amănuntele care legau locul acela uitat de Dumnezeu de Țepeș, una dintre legendele lui preferate.

– Se spune că aici a fost ucis și decapitat Vlad Țepes, după ce boierii săi l-au trădat. Capul său ar fi undeva pe fundul fără sfârșit al bălții, spuse bătrâna.

Și frunzele întunericului foșniră ca un cor al vrăjitoarelor.

Alex se întoarse spre tatăl său, care părea la fel de fascinat de vorbele ghidului lor de ocazie. În sinea lui, Alex se bucură că părintele lui îl însoțise în această aventură pe care nu avea s-o uite niciodată. ”Acum poate că mă va lua mai în serios cu poveștile mele cu duhuri și fantome”, se gândi băiatul.  

Când își luă însă ochii de la tata, amândoi își dădură seama că bătrâna dispăruse fără un zgomot, fără un foșnet, fără să-și ia la revedere. În tăcere deplină, cei doi, copil și adult, își găsiră drumul care-i scotea din pădure și se-ndreptară, fiecare cu gândurile lui, spre casă.

Mama îi aștepta veselă, cu plăcintă de dovleac și cu must de toamnă.

sursa foto: pxhere.com

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.