samizia fetcu - bucuresti centenar

Noaptea caselor nevăzute

Sarmizia Fetcu

Până mai acum ceva vreme, singura umbrelă pe care o aveam era o chestie mică, roz, despre care prietenii credeau că am furat-o de la un copil, după ce l-am bătut. Rog a nu se crede că bat copii, dar așa găsiseră ei de cuviință să-și expliceă cele 3 spițe rupte care o făceau să stea bleagă și inutilă sub stropii de ploaie. Umbrela asta m-a însoțit într-o noapte cum n-a mai fost alta, când am descoperit un București invizibil la lumina zilei, cu atmosferă romanțată, gotică de-a dreptul și cu povesti pe care doar la lumina felinarelor le pot spune casele vechi ale lumii de altădată. Pe care le-am bătut la toc. La toc înalt, desigur, că atât m-a dus mintea, dar … cui i-a mai păsat de bătături?

Începuse să plouă ușor, era cald și noapte și mirosea a vară târzie când am parcat la baza dealului Mitropoliei. Sub umbreluța roz cu spițele rupte, Andreea părea o caricatură care trezea zâmbet spontan. A închis-o cumva, când am intrat în Casa Costa-Foru, deși putea foarte bine s-o și arunce.

Era prima dată după 100 ani când casa aceasta primea oaspeți mulți în încăperile sale. Ah, și avea atât de multe de povestit. Se vedea că-i fusese tare, dar tare dor de acest lucru. Soba din teracotă albă părea că încă miroase a vin fiert cu cuișoare lăsat la cald în oale pentru musafirii de sus. Îi puteai vedea cum urcă scara frumoasă din lemn către odăile în care acum se produceau scenete de teatru interbelic. Atunci scenetele astea erau actuale, le ghiceai autenticitatea după surâsul doamnelor în spatele evantaielor când recunoșteau personajele sau se recunoșteau pe sine în replicile artiștilor.

Ea, casa, se rușina de aerul prăfuit, n-ar fi trebuit să o vedem astfel, dar, vai, ce fericire că cineva primenise șemineul cu grilaj de fier de care era atât de mândră. I-am alintat cu un deget ridurile și am rămas cumva nedumeriți când, în spatele nostru, un tânăr a început să ne vorbească: “I-am zis acestei încăperi camera cravatelor, fiindcă atunci când am intrat prima dată în casă am găsit haine de damă și bărbătești în dulap, inclusiv cravate. Părea că odaia așteaptă să-i fie șters doar praful gros și pânzele de păianjen ca să se trezească din somn”. Tot el a adăugat apoi, zâmbind, spre clarificarea noastră: “Salut! Sunt Lucian și sunt unul dintre cei care au redeschis această casă”. Lucian era și el un iubitor al caselor vechi bucureștene, acele case în fața cărora mi se întâmplă să rămân minute în șir adulmecându-le poveștile.

Iubesc casele vechi ale Bucureștiului iar, în noaptea aceea, le-am descoperit cu totul altfel fiindcă, nu-i așa?, ceea ce poate fi văzut la soare este, întotdeauna, mai puțin interesant decât ce se petrece în dosul unui geam.

Am colindat în noaptea aceea, după Casa Costa-Foru, vreo 7-8 locuri magice. La Colivia, casa boierească de pe Pache Protopopescu în care acum se află birourile unui ONG, ne-am cunoscut, sub norișorul din living care trimitea fulgere mici în geamurile din cristal, cu un tânăr care locuia ca chiriaș în salonul interbelic. Nu știu cum se lipeau de noi oamenii și poveștile. Eram două fete și un domn cu părul zburlit al cărui zâmbet ar fi deschis și porțile iadului. Sau poate că tocmai de aceea…

Aproape am plâns pe Carol 53, când am văzut cum stă să se prăbușească minunea de scară monumentală din lemn, apoi am urmărit cadre de film fantomatic proiectate pe pereții interiori ai încăperilor fără plafon și fără pardoseală. Afară continua să plouă încet, dar renunțasem demult la umbreluță. Prin zona Moșilor, aproape că am crezut că suntem într-o lume paralelă. La ora târzie, prin casele difuz luminate și abia decorate cu vreo piesă răzleață de mobilier, se mai auzeau doar muzici ciudate și vreo câțiva rătăciți ca și noi. Treceam din încăpere în încăpere și din casă în casă cu pofta rușinoasă a celui care descoperă secrete și păcate, dar nu se poate opri.

Târziu, la o oră imposibil de reprodus, știu că ne-am rătăcit în moliciunea nopții pe străzile pustii și-am râs încet, dar cu poftă, pe sub felinarele ai căror ochi s-au înțelepțit și-au îmbătrânit de la câte-au văzut. Am respirat aerul umed al nopții blânde de toamnă și m-am îndrăgostit, a treia oară, de Bucureștiul nevăzut. Pe zi, mi-a fost teamă să caut cu privirea casele în care-am intrat. Nu voiam să se distrug mitul nopții bucureștene. Încă mai strâng pleoapele când trec pe lângă câte una dintre ele. În schimb sorb din priviri alte bijuterii de pe străzile vechi ale Capitalei și nu mă pot abține să nu le caut întâmplările. Spuneam că m-am îndrăgostit a treia oară. Prima dată a fost când … dar asta-i deja altă poveste.

Cât despre umbreluța roz cu spițele rupte, a dispărut într-o zi ca prin farmec. Îmi place să cred că s-a întors la fetița din mâinile căreia a fost smulsă (a se nota că n-am negat niciodată apartenența acesteia).

samizia fetcu - bucuresti centenar

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.