mihaela calin - bucuresti centenar

București – Capitala noastră, casa mea

Mihaela Călin

Greu, greu de tot a devenit acest oraș ORAȘUL MEU.  

Nu mi-am dorit niciodată să trăiesc aici, nu îmi plăcea Bucureștiul. Plecasem din orașul meu mic ca să trăiesc apoi 6 ani la Timișoara. Și dincolo de frumusețea vieții acolo, de care îmi e foarte dor, circulau tot felul de povești nu chiar plăcute despre “mitici”. Dacă nu mi-ar fi plăcut atât de mult meseria mea, sigur rămâneam la Timișoara și mă mărităm cu un inginer de la Poli, cu scenariul ăsta mă tot tachina un coleg de la televiziune când îi spuneam că vreau să plec la București.

Și am reușit să vin în Capitală. Direct la job-ul visat, la o televiziune națională, unde să pot transmite în direct “ce se întâmplă acum aici”. Și m-am trezit într-un oraș poate nu atât de mare cât credeam eu, dar complet haotic pentru mine. În primele zile de serviciu am ajuns să filmez exact în inima Ferentariului. Deci cam de acolo încep impresiile mele despre București. Am coborât din mașină pregătită de filmare și m-am trezit înconjurată de puradei în pielea goală care îmi cereau să vorbească și ei puțin la microfon.

În primele luni a fost un coșmar. Ca să ajung din Vitan în Băneasa la serviciu trebuia să iau două metrouri și un autobuz 335. Dacă am luat metroul în sens invers? Am luat. De vreo câteva ori chiar.  

Dar îmi amintesc cu foarte mare bucurie despre acea perioadă pentru că era perioada în care nu îmi doream să ies din București în weekendurile libere. Nu, îmi doream să stau aici, să ies în Centrul Vechi, să mă plimb pe Lipscani, pe unde se plimbau părinții mei imediat după ce s-au căsătorit și eu eram doar în planurile lor. Să mă duc până la Casa Poporului, la Magazinul Unirea, la Teatrul Național, la Ateneu. Aceea a fost perioada în care mă urcam în autobuz sau în metrou, coboram la Unirii și mă plimbam ore în șir pe acolo. Singură. Aceasta este perioada când luam toate muzeele de care auzeam la pas. Mă plimbam în Herăstrău ore în șir, la orice oră, în orice zi puteam.  

Apoi am descoperit evenimentele. Trăiam în capitala țării, așa că multe dintre evenimentele pe care ai mei le vedeau la televizor, eu le puteam vedea pe viu, pentru că se întâmplau în orașul meu. Eram fascinată. Și foarte mândră.  

Am simțit că mi se prind rădăcinile aici însă abia când am ajuns la instituții. Nu aparții cu adevărat unui oraș până nu ajungi să cauți unde se plătesc impozitele, unde se fac buletinele și permisele auto și unde faci contract la curent electric pe numele tău. Abia de atunci au început să mă intereseze cu adevărat gropile din asfalt, dacă parcurile sunt curate, ce facem cu banii oamenilor și dacă vreo clădire de patrimoniu stă să cadă, neîngrijită. De atunci nu am lipsit niciodată de la vot pentru primărie.

Pentru că da, acesta e orașul meu și îmi pasă ce se întâmplă cu el. Aici vreau să îmi cresc copiii, aici vreau să îi duc la școli și aici spun eu „acasă” în cei mai frumoși ani ai mei. Știu că Bucureștiul nu este numai al meu, nu este numai al celor care trăiesc aici cu acte sau de câteva generații, Bucureștiul este al tuturor românilor, este capitala țării lor și aici trebuie să simtă că este acasă indiferent de ce parte a țării vin. Ce îi rog eu însă? Să nu uite că dincolo de faptul că aici este Capitala lor, aici este casa mea, locul meu de muncă, locul unde mă întâlnesc cu prietenii și unde îmi clădesc visele. Nu e puțin lucru, așa că nu veniți cu bocancii la mine acasă.  

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.