Ioana Stancescu - bucuresti centenar

Trei parcuri și-un miros de chiftele

Ioana Stăncescu

Trei parcuri și o stradă care mă ducea în fiecare dimineață la grădiniță. Așa a început pentru mine Bucureștiul. Aveam trei ani și grădinița era într-o casă veche, boierească, cu ferestre mari și cu un fel de arici de piatră pe acoperiș. Lângă ea, Cișmigiul. Acolo mă plimbam cu tanti Beba, o bucățică de femeie, cocoșată, care însă mă iubea mult și pentru asta era cea mai frumoasă bonă din lume. Când ești mic, ai nevoie de spații mici.

Așa că în Cișmigiu, cel mai mult îmi plăcea să stau pe pietrele de la Rondul scriitorilor și să mă prefac că sunt cuptoare pe care vara coceam iarbă, iar toamna castane. Când o porneam spre casă, încercam încă din Piața Kogălniceanu să deschid larg nările și să văd dacă nu cumva vreo pală de vânt aducea cu sine miros de chiftele. Nimic nu mă făcea pe vremea aceea mai fericită ca chiftelele bunică-mii cu cartofi pai. Mari cât o palmă, cu usturoi și verdeață, odihnindu-se pe un pat de cartofi prăjiți, chiftelele alea îmi miros în minte chiar și acum când bunica nu mai e, orașul s-a lărgit, iar eu am crescut.

Când nu trebăluia prin casă, bunica mă lua uneori cu ea în Parcul de la Drept. Nu-mi prea plăcea mie acolo , fiindcă nu aveai nici pietre ca-n Cișmigiu, nici leagăne și nici copii nu prea erau. Doar niște pomișori și câteva bănci pe care vara stăteau bătrânii la soare, inerți precum rufele la uscat. Însă, în drum spre parc, cum mergeai către Podul de la Hașdeu, după ce treceai de magazinul cu ochelari și mai departe, de cel cu blănuri, ajungeai la Gogoșerie. Mulți ani de zile, bucata aia de capitală între Piața Kogălniceanu și Facultatea de Drept mi-a mirosit a ulei încins: dacă nu erau chiftelele noastre, erau langoșii fierbinți și crocanți care lăsau dâre de grăsime pe pătrățelele de hârtie maro în care erau serviți. Erau buni langoșii și mari, abia încăpeau în mâna mea de copil. Măcar așa aveam o ocupație cât bunica stătea pe bancă și se uita la cer.

Dar cel mai mult îmi plăcea să merg în Parcul Mare. Așa i-am zis eu când am văzut cât e de mare și așa i-a rămas numele. Ani mai târziu am aflat că, de fapt, se chema Herăstrău. În Parcul Mare merg cu tata. Cu mașina. Am fost odată și cu tramvaiul, într-o duminică când aveau voie să circule doar mașinile fără soț, dar era așa de multă lume că eu am început să mă sufoc și să plâng. Așa că am coborât la Piața Matache, am luat un kil de prune și ne-am întors acasă. În Parcul Mare poți să oprești sau la intrarea de lângă televiziune sau mai departe, la cea de peste drum de Ambasada Chinei. Mie acolo îmi plăcea, că aveam buburuze și lanțuri în care mă puteam da și mai ales, doi urși de piatră pe care mă ajuta tata să mă cocoț. Mai era și toboganul ăla mare și roșu, cu tabla sărită exact înainte de aterizare de trebuia să frânezi din timp ca să nu-ți rupi pantalonii.

Când eram eu mică, în Parcul Mare erau păuni și arici. În iunie, mirosul de tei era așa de puternic de îți simțeai capul scufundat într-un ceainic. După parc, uneori, mă opream cu tata acasă la Tudor și la Matei. Locuiau în apropiere, pe niște străduțe în spate la Dorobanți. Noi trei am crescut practic împreună până când diferența de vârstă (Matei are cu un an mai mult decât mine, iar Tudor cu doi) și-a spus cuvântul și fiecare s-a dus după gașca lui. Ce-mi plăcea cel mai mult la ei acasă, era că aveau un elefant mare, de jucărie și o cameră doar a lor, la parter unde, dacă voiai, puteai ieși în stradă direct pe geam. Mi se părea grozav lucrul ăsta, mai ales că eu locuiam la etajul 1 și tot ce puteam face de la mine, de pe balcon, era să arunc pâine la porumbei și să mă uit la băieții din vecini cum jucau fotbal pe strada Grădina cu Cai! Și ce mai era grozav în partea lor de oraș erau casele. Mici, cochete, nu ditamai blocurile așa cum văzusem eu undeva, în Drumul Taberei, unde ajunsesem odată cu Irina și cu maică-sa, după ce stătusem aproape o oră în stație, la 69. Irina era prietena mea. Ne știam de la grădiniță. Când mergeam în Parcul Mare, cu mașina, o luam și pe ea, dacă voia și dacă o lăsau ai ei. Ea nu avea mașină, însă avea o ditamai casa, într-un bloc de trei etaje, fără lift, cu o curticică unde vara ne puteam juca. Într-o zi, când eu și Irina eram deja la școală, am stat împreună, pe trotuar, minute bune, uitându-ne cum buldozerele îi pun blocul la pământ, făcându-l una cu curtea.

De atunci, anii au tot trecut. Irina a plecat din țară, cu Tudor și Matei nu am mai vorbit, tata și bunica s-au dus, Gogoșeria s-a închis, iar Parcul Mare s-a făcut din ce în ce mai mic. Am patruzeci și trei de ani. Însă chiar și acum când trec prin Piața Kogălniceanu, mi se pare că simt uneori miros de chiftele și mă văd brusc mică, într-un București cât trei parcuri și o stradă.

1 răspunde

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.