adriana petrescu - bucuresti centenar

București, iubirea mea

Adriana Petrescu – psiholog

De el m-am îndrăgostit prima dată la șapte ani. Părinții m-au anunțat pe fugă că vom pleca într-o vizită în capitală. Nu știam multe despre București, singura mea legătură cu el era o senzație ciudată de copil când am aflat de marele cutremur.

Acum cu mintea de adult cred că pentru mine a fost primul exercițiu de empatie când am aflat că un oraș și oamenii săi sunt dărâmături. Am simțit un enorm regret deși habar nu aveam cum arată.

 

Drumul cu trenul a fost interesant și lung ca pentru orice copil care vede în tot o interesantă aventură. Ajunsesem dimineața și țin minte și acum bucuria cu care am pășit prima dată pe pământ bucureștean.

Mama, eu când o să fiu mare am să trăiesc aici, am spus eu spre surprinderea părinților.  Cred că am spus-o cu atâta convingere încât mama se plângea prietenelor mereu că fiica ei se va muta din Timișoara. Ceea ce am și făcut spre surprinderea prietenilor mei care nu înțelegeau de ce aleg eu…”miticii”.

Acum la ani de zile distanță simt că a fost una dintre cele mai bune alegeri ale mele. Pur și simplu acest oraș este creat pentru mine. Aerul de eleganță combinat cu mister, noutate sau pur și simplu paragina unui loc uitat, mă face să compar orașul cu viața. Mă regăsesc plimbându-mă pe străzi vechi unde timid se ascund frumoase basoreliefuri. Fac exerciții de imaginație în fața unor case vechi de pe străzi cu nume de capitale internaționale și încerc să refac în mintea mea, o zi din viața primilor proprietari. Uneori observ doar pentru că ridic ochii către cer, clădiri somptuoase părăsite care parcă cerșesc atenția primăriei să se facă utile nouă.

Bucureștiul pentru mine este un loc în care trăiești stări și poți regăsi stările de altădată. Există strada acolo m-am luat prima dată de mână”, ”locul unde ne-am sărutat în ploaie”, ”parcul unde am știut că ne vom plimba pentru ultima dată”.

Dacă ar mai fi odată să aleg în ce oraș vreau să trăiesc, ar fi tot Bucureștiul. De el îmi este dor când plec mai mult, pe străzile lui îmi regăsesc ritmul pașilor vieții și pentru el suspin uneori când văd că ignoranța noastră a tuturor îi știrbește frumusețea.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.