irina olteanu - bucuresti centenar

Bucureștiul meu

Irina Olteanu

Bucureștiul meu era mai liniștit. Este Bucureștiul de acum aproape 20 de ani, pe când eram în primele clase de școală. Nu am fost dată de părinți la grădiniță pentru că pe atunci nu era obligatorie. În plus, o aveam pe bunica mea, Bibi, născută în Câmpulung, dar mutată în București odată cu terminarea internatului Elena Doamna pe un post de învățătoare.

La internat ajungeau în acele vremuri doar cei privilegiați, burghezi cu situație financiară bună. Deși programul era asemănător celui de armată, se deprindeau bunele maniere și tot felul de abilități necesare unei adevărate domnișoare. Bunica mea acumulase ceva experiență în învățământ, prin urmare am fost scutită de grădiniță și am intrat direct în clasa întâi la o vârstă de peste 7 ani.

Știam deja să scriu și să citesc de la ea, ceea ce nu era neapărat un lucru bun…în cea mai mare parte a programului de școală, cel puțin în primul an, nu aveam ce face.

După terminarea orelor mă aștepta în curte, alături de alți bunici sau părinți. Și mergeam la ea acasă. Vizavi. Cu părul perfect alb, căci prima șuviță de păr îi apăruse pe când avea 20 de ani, mergea agale și avea vorbă domoală. Ca ardelenii. Căci nu degeaba s-a căsătorit cu un ardelean, de prin preajma Clujului.

Rareori o auzeai să ridice tonul, iar când voia să se impună pronunța cuvintele într-un fel aparte. Ținea foarte mult la tradiții, dar și la bune maniere și politețe și era o gospodină desăvârșită. Gătea dumnezeiește și se pricepea la toate cele, de la brodat la croșetat, cum fusese învățată la internat.

După-amiaza era ora de somn pentru copii, eu și sora mea. Balconul apartamentului dădea în spatele blocului, mereu umbrit și ferit de zgomot. Pâlcul de copaci ținea răcoare și te îmbia să îți savurezi cafeaua, pe care uneori o acompania cu o țigară. Știa că nu-i fac bine și până la urmă a renunțat la ele. Credea că nu o observ, dar sub pătura roșie cu ciocănitoarea Woody stăteam cu ochii închiși și număram minute, zâmbete și povești.

Guguștiucii guralivi erau nelipsiți în Drumul Taberei și nu de puține ori se întâmpla să se aciueze pe pervaz. Oricum nu te lăsau să dormi.

După somn urma partea cea mai animată din zi, în care coboram pe băncuțele verde închis din fața blocului. Bibi povestea cu doamnele ei vrute și nevrute, iar copiii se alergau, săreau șotron sau se jucau cu păpușile în mica grădină amenajată de administrație. Dacă nu culegeam niște flori mov și albe, fără niciun miros, adunam gângănii, colorate în roșu cu negru, în cutii de chibrituri.

Uneori uitam de ele, bietele, și ne trezeam invadați în casă de șuvoaie de piciorușe gâdilătoare. Din când în când se organizau și serbări în care copiii de toate vârstele din bloc participau cu cântece și poezii și le creștea inima când primeau o diplomă sau o ciocolată. Exact când soarele abia mângâia asfaltul orașului, în dimineți sau după-amieze, mai coboram de culegeam flori de tei pe care Bibi le punea apoi la uscat pentru ceai.

Usca și flori de soc din care făcea cea mai bună socată din lume.

De obicei, la sfârșit de săptămână mergeam în parc. Parcul cel mai apropiat era Moghioroș. Vara, lacul era plin de bărci și hidrobiciclete, care dădeau ocol fântânii din mijloc. Purtam mereu pălăriuțe albe, cu boruri mari, care mi se păreau groaznic de incomode și inestetice.

Dar nu exista cale de refuz… Din fericire, cu pălăria pleoștită pe ochi, pe aleile întortocheate, pașii mereu mă purtau către magazinul de înghețată. Sau către cel cu vată de zahăr. Eram un copil liniștit. Desenam cât era ziua de lungă și, mai apoi citeam. În afară de aceste mici capricii dulci nu aveam prea multe pretenții de la cei mari. Nici jucării nu-mi prea doream. La locul de joacă din mijlocul parcului era, pe lângă leagăne și tobogane, un fel de scară întortocheată.

Nu am avut niciodată curajul să mă sui pe ea. De teama că aș putea cădea.

Era un soi de liniște și un curs mai lent al timpului. Parcă lumea nu se grăbea atât de tare ca astăzi și aveai destul timp pentru toate. Aglomerația avea cu totul alt sens și oamenii eram mai calmi. Atât eu cât și părinții mei suntem născuți și crescuți în București. Privesc asta ca pe-un soi de mândrie, căci suntem aici de două generații.

Este orașul care simt că mi se potrivește și nu doar pentru că este acasă. Pentru că ador să fiu înconjurată de oameni, de agitație, de energie. Și ce loc ar putea fi mai bun decât capitala?! S-a schimbat mult în ultimele decenii, a ajuns să pară neîncăpătoare…

Bucureștiul meu este Bucureștiul în care am crescut. Alături de bunica mea. Cu după-amiezele tihnite în fața blocului și cu plimbările dulci din parc. Cu grijă și răbdare de om bun și înțelept, care mi-a călăuzit pașii copilăriei. Și continuă să o facă, de printre nori și guguștiuci.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *