alexandru filimon - bucuresti centenar

Cum de l-am uitat noi pe Vasile Conta?

Alexandru Filimon – jurnalist

Nevoia de povești a multor bucureșteni mă fascinează.

Trec deseori prin două zone de un farmec istoric vibrant, luând la pas ușor, de promenadă, Bucureștiul. Mă refer aici la zona Mântuleasa, pe unde a copilărit pictorul Ștefan Luchian, o zonă infuzată de magic și în opera lui Mircea Eliade, la pachet cu strada Plantelor: ultimul popas al lui Eminescu, unde încă dăinuiește de mai bine de 250 de ani, cea mai veche casă din București: Casa Melik.

Revin apoi la zona dintre Universitate și Romană, la străzile de o frumusețe aparte, cu o istorie interbelică zbuciumată, dar și veselă, plină de bucurie, de un joie de vivre fermecător.

Aș aminti străzile Vasile Conta (primul filosof român junimist) sau Nicolae Filipescu, unde au locuit actori, artiști din diferite vremuri, un amestec colorat al istoriei locului ce încă își păstrează parfumul molipsitor al vremurilor apuse. Se simte aici ceva dens în aer, în concepția lui Dumitru Drăghicescu, acel „paideuma”, spiritul locului, descris în Terra Mirabilis a lui Anton Dumitriu.

Dincolo de referințele bibliografice, fibra istorică a acestor locuri rămâne deschisă sensibilității. Fiecare vede și simte conform înzestrării naturale, șlefuite în esențe încărcate de emoție și imaginație.

De ce această introducere ce pendulează între istorie, sociologie și sensibilitate (subiectivism să-i spunem)? Pentru că vreau să vă spun o poveste.

În urmă cu mai mulți ani, treceam deseori, însoțit de un entuziasm incurabil, pe Strada Vasile Conta. Mereu cu sentimentul unei nefirești noutăți în așteptare. Nu moștenesc darul unora de a nu avea complicații sufletești și sensibilități, prin urmare sunt veșnic curios. De tot ce mă înconjoară, de trăirea realității ca formă de extrospecție.

Un bătrânel se apropie de mine și mi se adresează cu o formă de naivitate rareori păstrată la bătrânețe. Mă întreabă, cu un ușor aer pedagogic, dacă știu pe ce stradă sunt. Îi răspund plin de infatuare că mă aflu pe strada unui mare filosof junimist, autor al teoriei Ondulației universale. Mă așteptam să primesc drept recompensă măcar o țigară, pentru că studentul din mine observase din timp pachetul de țigări franțuzești cu care bătrânul se tot juca. În schimb, el mă apucă de umăr cu aerul unui om care a înțeles că bătrânețea nu înțelepțește neapărat, dar rămâne marca unor multe și variate treceri prin viață.

– Aici am întâlnit prima femeie care mi-a spus că am o inteligență mai seducătoare decât frumusețea. ”Dacă erai actor aș fi jucat cu tine pe scenă”, așa mi-a spus. N-am avut curajul să devin actor de frica ridicolului, de frica vecinilor, a nevestei mele, dar asta este o altă poveste. N-am mai auzit niciodată o altă vorbă mai fermecătoare ca cea a Irinei Petrescu. Ce compliment îmi făcuse ea…

– Era Irina Petrescu mai mare decât Vasile Conta? mă miram eu, întrebând ușor ca la interogatoriu.

– Mai mare nu știu să-ți zic, dar fermecătoare era cu siguranță!

De atunci strada Vasile Conta nu a mai avut pentru mine parfumul filosofic de altădată. Intram într-o poveste de poveste.

Recent găsesc, pe aceeași stradă, un grup de tineri care își făcea selfie-uri de zor cu telefonul. Nu m-am putut abține să-i întreb:

– Voi știți pe ce stradă vă aflați?

– Pe o stradă veche! (unii au început și să înșire nume de corporații relativ cunoscute)

– Bunicul mă aducea pe aici, dar n-am întrebat niciodată ce stradă e, îmi declară unul dintre ei.

Dar chiar, pe ce stradă ne aflăm? întreabă o domnișoară.

– Pe strada unde am aflat pentru prima oară ce înseamnă farmecul unei femei, i-am răspuns eu, uitând cu totul de Vasile Conta și surâzând totuși. Pentru că secretul îl aflasem de la un bărbat…

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *