Bucureștiul frumos și un gram de iubire

Iubesc Bucureştiul, aşa, într-un mod straniu, ca de la necunoscut la necunoscut, când îți dezvălui, precaut, întâi frumosul din tine. Iubesc Bucureștiul toamna, în văluri de iederă (semnul norocului, după cum se spune) și în splendoarea locurilor vechi.

Așa a început relația noastră, acum 20 și ceva mai mulți ani. Ajunsesem, spontan, doar în zona Academiei de Teatru și Film, cu un an înainte, când eram încă în liceu, pentru pregătirile unui proiect pe care îl aveam la teatru. Apoi, în ultimele luni cu soare, un copil venit în orașul mare a avut norocul fantastic de a-l întâlni în liniștea lui aflată, paradoxal, în miezul său. Zilnic, cu drumuri pornite din spatele Ateneului aflat în renovare până la Universitate.

Porneam dintr-un loc parcă uitat de lume, dintr-o casă în care se asculta operă seară de seară, un cuib al unei septuagenare cu gesturi pedante care își aștepta alesul cu emoție și papuci cu puf. Iar el venea, negreșit, cu săruturi de mână și bomboane cu flori. Toate acestea se întâmplau în spatele lumii dezlănțuite, pe o stradă care curgea fără tentații până în Piața Amzei. Aceasta însemna că nu era nimic atunci acolo, un Menuet care de-abia se zărea și atât.

Da, cărui copil Fortuna îi zâmbește așa frumos și îi arată locul acesta prin poveștile interbelice ale Ninei, cu o fereastră către o clădire superbă și parcurgând pe jos zece minute până la Universitate în lumina caldă a dimineților de toamnă? Părea că așa trebuia să fie, aveam nevoie de boemul meu. Magazinul Doina Levintza pe colț, Lido, Unic, Dunărea și fântâna la care ne dădeam întâlnire…

Vremuri în care se votase schimbarea, în care Michael Jackson venea pentru a doua oară cu un show uimitor pe care, din nou, nu am avut bani să îl văd, în care un film la Scala costa cât un pachet de țigări, în care o carte decentă în limba engleză se găsea doar la British Council, în care învățam la facultate că un comunicat de presă se trimite prin fax sau în care locuri de povestit cafeaua erau doar la noi, la Litere, la Arhitectură sau în Lăptărie. Magheru anilor acelora se înfățișa mai simplu, nu purta atâtea văluri. Am stat recent chiar sub balconul meu de altădată, acum, într-un loc primitor și cosmopolit. Sub becurile atârnate pe terasă, în plăcerea unui pahar de vin, singură, mi-au trecut prin față toate emoțiile mele de copil speriat din startul celeilalte vieți. Vinul acela părea madlena lui Proust care mă readucea într-o lume de demult. Și da, era frumos tare. Era curiozitatea începutului.

Am dus nostalgia clipelor acelora când m-am mutat într-un cartier mai mare, verde. În fiecare dimineață priveam din autobuz o casă aflată pe colț, undeva în Cotroceni. O casă de iederă pe care era imposibil să nu o remarci. De un mister și frumusețe aparte. M-am oprit deseori din drumul meu doar să o admir și nu puteam, normal, să nu iau la pas și splendoarea de cartier. Cine nu s-a plimbat în poate cel mai frumoasă zonă din București, admirând, în lumina roșie a unui apus, minunile de case, ar trebui să o facă acum. Căci un loc așa de tăcut, plin de amintiri, care îți etalează comorile dintre cele două războaie, nu se întâlnește la tot pasul. Locul acela umbros, cu copaci care formau labirinturi și cu apusuri flamboaiante îmi va rămâne în suflet. Mă întorc acolo la câte un ceai și, mai nou, revin constant, într-o casă (cum altfel decât cu iederă?) într-un proces de descoperire a mea, de data aceasta.

Am luat o pauză lungă, apoi, de la a-i căuta farmecul și poveștile. Am revenit spre revelările mele acum vreo doisprezece-treisprezece ani. Și nu am mai plecat, mi-a devenit cămin. Locurile cu suflet au început să mi se arate în întâmplările din viață. Mult timp, biroul mi-a ținut loc de casă și acesta era când în Primăverii ori pe Dacia, când pe Carol I, pe Moșii Vechi ori spre Cazzavillan sau străzile din apropierea Pieței Matache. Cu o constantă – toate locurile aveau o poveste, erau case superbe, iar drumul la pas până acolo era, mereu, neașteptat.

Amintesc doar de zona Rosetti, Biserica Armenească și de străzile din spatele Bulevardului Carol I, care erau mereu în perdele de iederă, cumva doreau a fi descoperite, așa ca într-un „La Țigănci”, cu paravane și pereți neregulați apărând și dispărând. Locuri cu grădini pline de verdeață, ivite de niciunde, sau cu câte un cafegiu cu ale lui confesiuni☺. Străzi întortocheate pe care, invariabil, mă rătăceam, dar pe care aveam răgazul de a sta cu mine.

Întâmplări și oameni m-au purtat, mai departe, spre fața aceasta minunată a orașului. Cu o formulă constantă – locuri aparte, centrale, cu liniște, boeme, cu clădiri superbe, care ne amintesc de Bucureștiul cu valoare. Un dentist la Grădina Icoanei, prima descoperire a zonei. Un botez la Schitul Darvari, cel mai liniștit loc din București, după părerea mea. O vizită în eclecticul Palat al CEC-ului, când încă mergeai la ghișeu acolo (cel puțin, așa îmi amintesc). Plimbări dese pe Polonă sau pe Kiseleff. Un eveniment la Palatul Regal. Seri întregi la teatru sau la studioul Glendale, fostul cinematograf Cotroceni, unde ceaiul era din partea casei.

Un parc cu nuferi roz, din punctul meu de vedere, a doua grădină romantică a Bucureștiului, după Cișmigiu. Drumuri constante pe Calea Victoriei, în care admiram, fără tăgadă, Muzeul Enescu. Un prânz la Livada cu Vișini sau la Esperanto, în vremuri mai bune. O locuință cu lift vechi pe Câmpineanu. O nuntă la Palatul Ghica. Botezul copilului la cea mai veche (din vremea lui Țepeș) și frumoasă biserică din București, cățărată pe o stâncă sau un moment de răgaz din agitația din Centrul Vechi în curtea Bisericii Stavropoleos ori la Biserica Rusească. O viață minunată, de ani de zile la Domenii, tot pe străzile liniștite și cu un soi de bunăstare. O primă vizită la Ateneu (da, de-abia după aproape 20 de ani de la începuturi), când un suflet minunat mi-a mulțumit în fața a 900 de oameni pentru un gest absolut firesc de a ajuta un prieten la nevoie…Așa s-au scurs întâmplări, ani, trăiri și emoții.

Iar acum, viața mea a revenit, după o pauză mai lungă, într-un loc seren, pe o stradă centrală și tihnită, printre case splendide, în care toamna mi se așterne când o gust la pas sau pe bicicletă.
Nicolae Iorga spunea că “fiecare loc pe pământ are povestea lui… dar trebuie un gram de iubire s-o înțelegi”. Este ceea ce îmi doresc să îi las Mariei – așa aș vrea să iubească, să primească și să simtă și ea locul în care s-a născut.