liviana tane - bucuresti centenar

Cartierul general al vieții mele

Liviana Tane

Când am terminat liceul, visam să mă fac Ally McBeal. M-am înscris la Facultatea de Drept și m-am mutat în București cu prietena mea cea mai bună, în apartamentul din Berceni în care locuia deja fratele ei, student în ultimul an la ASE și primul nostru educator într-ale vieții în Capitală. A fost dur.

Ne-a lăsat să ne cheltuim toți banii în primele trei zile și să facem foamea până la următoarea tranșă de la părinți, doar ca să învățăm să ne administrăm resursele paupere. Așa am învățat că primul lucru pe care-l faci când vin banii de la mama e să-ți cumperi abonament RATB și un sac de cartofi. Cu restul te descurci.

Am trăit un an în fantezia asta, până când mi-am dat seama că Dreptul nu era de mine. Am decis că sistemul nu mă merită, am lăsat baltă facultatea și m-am întors la Zimnicea. Ca să mă regăsesc, firește. Înțelegători din fire, ai mei mi-au zis că mă iubesc așa cum sunt, că n-a fost să fie de mine facultatea (în paranteză fie spus, experiența asta meteorică în sistemul de învățământ superior mă făcea prima din familia mea cu ambiții academice), așa că mi-au adus acasă un băiat de viitor, cu pământ și cu tractor, numai bun să-l iau de bărbat și să mă așez la casa mea. O partidă, ce mai! Căreia i-am dat nerecunoscătoare cu piciorul când am împachetat câteva cărți și trei tricouri într-un rucsac cu care am plecat, fără niciun plan, înapoi la București.

Aventura mea de provincială în Capitală nu începe, așadar, nici cu primul an de facultate, nici cu Gara de Nord, ci cu fuga disperată de acasă. Cu ajutorul unui vecin, am găsit găzduire la o bătrână în Drumul Taberei. Fiul ei stătea pe undeva prin Pantelimon și se săturase să traverseze zilnic Bucureștiul dimineața, la prânz și seara, ca să-și ajute mama aproape paralizată să mănânce, să se spele și să folosească toaleta. Așa că înțelegerea era simplă: puteam să stau la ea fără să plătesc chirie, cu condiția să fiu acolo de trei ori pe zi, când avea nevoie să fie hrănită și, după caz, schimbată și spălată în cazurile (deloc rare) în care n-apuca să ceară la timp să ajungă la baie.

Rezolvasem parțial problema banilor. Evident că ieșirea mea dramatică din scenă anulase orice speranță să mai văd ceva de la ai mei cel puțin o vreme, până le trecea supărarea sau până când nevoia m-ar fi făcut să mă întorc cu coada între picioare la planul lor matrimonial. Așa că trăiam din meditații: aveam 11 copii, prin toate colțurile Bucureștiului, pe care îi pregăteam la română, engleză, franceză și matematică. În paralel, găsisem și soluția propriilor studii. Am ales singura facultate la care aveam șanse să intru din prima și fără foarte mare efort. Limba și literatura română fusese dintotdeauna punctul meu forte, iar cu un 5 la franceză m-aș fi descurcat onorabil la admitere: Facultatea de Litere să fie!

Doar că banii erau puțini și trebuia să mă pregătesc pe cont propriu. Așa am ajuns să-mi stabilesc cartierul general în Sala de Lectură. Strategia era simplă: mă trezeam cu noaptea în cap, îmi ajutam gazda cu rutina matinală, îi lăsam ceva gustări în apropierea patului, cât să și le poată lua singură, și mă urcam în troleul 69 care mă lăsa direct la Universitate. Uneori, ajungeam în fața sălii înaintea bibliotecarelor care începuseră să mă cunoască și să-mi rezerve întotdeauna locul cel mai bun, în fundul sălii, cât mai departe de ușa grotesc scârțâitoare de la intrare, într-un intrând discret, un fel de separeu de lux pentru clienții fideli ca mine.

Îmi alegeam victimele din sertarele lungi ale fișierului alfabetic pe care ajunsesem să-l știu aproape pe de rost și îmi depozitam muntele de cărți pe masa aia din fund unde doar rareori se întâmpla să am vreun coleg de bancă. În sala de lectură era frig de-ți înghețau oasele chiar și vara, iar studenții adevărați ajungeau acolo doar în cazurile excepționale în care nu găseau ceva la centrele de împrumut sau pe la anticarii din zonă. Eu, în schimb, aveam reședința acolo. Mă simțeam atât de în siguranță încât nu ezitam să-mi abandonez nesupravegheate obiectele personale în pauza de prânz, cât dădeam fuga în Drumul Taberei să-mi fac datoria de infirmieră de ocazie. Iar bibliotecarele se obișnuiseră atât de mult cu mine încât se făceau că nici nu observă că mai luam cu mine câte-o carte ca să nu-mi irosesc alea două ore de dus-întors cu troleul 69.

La șase jumate seara, când se închidea biblioteca, eram ultima care ieșea, cu traseul meditațiilor desenat în minte și-n bugetul lunar. Orice anulare era o tragedie pe care o trăiam tot acolo, în sala de lectură de la Litere. Nu știu exact câte rafturi de bibliotecă am mâncat în anul ăla, așa cum nu-mi mai amintesc nici măcar o zi din cele pe care le-am petrecut mai apoi în aceeași sală, după ce-am trecut examenul de admitere. Am cedat locul privilegiat din spate altui provincial fugit de-acasă și am început să-mi iau cărți de la centrul de împrumut și de la anticarii din zonă, ca toți studenții adevărați.

Apoi m-am luat cu viața. M-am mai întors în sala de lectură de la Litere doar cu gândul, când îmi alegeam destinațiile pentru Ocolul Lumii în 100 de Cărți, proiectul cu care am plecat acum prin lume pe urmele scriitorilor coborâți de prin rafturi. Și m-am mai întors de-adevăratelea o dată, acum vreo lună, când l-am scos pe fii-meu să explorăm împreună orașul studenției mele. Am găsit Sala de Lectură încuiată. Doar fișierul alfabetic din care îmi alegeam victimele zilnic stă acum pe hol, iar Supereroul s-a bălăcit cu nasul în fișele de carton pe jumătate putrezite și a silabisit nume de autori pe care-i așezam cu ochii minții, în vraf cuminte, pe masa aia din fundul sălii la care încă mai stau pribegi niște provinciali fugiți de-acasă.

liviana tane - bucuresti centenar

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.