laura nureldin - bucuresti centenar

PARCUL HERĂSTRĂU. SAU CUM S-AU DUELAT MUSCHETARII LA EXPOFLORA

Laura Nureldin

Plouă cu miros de tei, de soc sălbatic și de pământ încins. Plouă cu picături mari și calde. N-am înțeles niciodată cum poate cineva să urască ploaia asta, de vară. Nici când eram mică nu-nțelegeam. Mai ales dacă ne prindea în parc.

Ne ascundeam sub copacii în care ne cățăraserăm până atunci, cu agilitate de Mowgli și încăpățânare de catâr, în ciuda chemărilor îngrijorate venite tooocmai de jos, de pe alee, unde stăteau bunicile și bonele care încercau să ne aducă întregi acasă, în ciuda eforturilor noastre susținute.

Dacă ploua prea tare ca să ne adăpostim acolo, sub copacii-labirint, o rupeam la fugă până la mica bibliotecă părăsită, ascunsă la o răscruce de alei. Ne lipeam nasurile de geamul spart, cârpit de păianjeni, și ne uitam la cărțile vechi, mucegăite, abandonate dincolo de el. Mirosea a hârtie veche, a lemn putred și a dale fierbinți, proaspăt udate.

Bine, Herăstrăul îl iubeam și când nu ploua. Mai ales când nu ploua. Plecam dimineața de acasă, împreună cu draga de Tanti Lola, bona mea olteancă, mare, blândă și bună ca o azimă caldă, și ne mai întorceam după-amiaza, târziu. Ce făceam toată ziua în parc? Dar ce nu făceam?! Dacă îmi găseam acolo gașca, jucam fotbal, ne dădeam în leagăne și făceam concurs de cățărat. Ne plimbam cu vaporașul. Mâncam flori de salcâm și nectar de caprifoi. Da, și sendvișuri de-acasă, dar eu vorbesc aici despre delicatese. Urmăream broaștele din heleșteu – acum știu că-i doar un heleșteu, pe vremea aia ni se părea un fel de lac imens, iar lacul propriu-zis, un ocean – și ne speriam când vreuna sărea din apă, lângă noi, pe margine.

Dacă gașca era plecată la țară, la alți bunici, mă plimbam. Mult. Îmi alegeam alei puțin umblate și găseam o bancă unde mă opream să citesc. Locul meu preferat era în spatele Expoflora. Dale printre care creștea mușchi, bănci de piatră, copaci, trepte ciobite care coborau spre lac… Era curtea castelului. Cum, care castel? Castelul meu. Cel pe care îl visam atunci când mă așezam singură acolo, cu o carte a lui Dumas în mână, și vedeam toate scenele de duel derulându-mi-se înaintea ochilor.

Ce uriașe îmi păreau atunci bucuriile și suferințele! Ce dramă era genunchiul julit în desantul din copacul strâmb de pe prima alee la dreapta, ce victorie imensă aceea de a mă fi cățărat în spinarea căprioarei din bronz de la intrarea în „poieniță”! Habar n-am cum se numește locul ăla, dar noi așa îi spuneam când eram mici. „Poienița”. Erau acolo două fântâni țărănești– una, cu ciutură; mai era o buturugă imensă pe care creștea o ciupercă albă, lată și turtită, ca un raft buretos, pe care noi o credeam fermecată  – așa ceva n-ar cum să crească decât în povești – și despre care adulții nu conteneau să ne spună să n-o mâncăm. Cum s-o mâncăm? Data viitoare de ce ne-am mai fi minunat?

De mâncat, mâncam pufuleți, spirale cu cremă și înghețată Polar. Și acum, dacă merg pe aleea principală, privirea îmi fuge în stânga, acolo unde era chioșcul cu bunătăți. Și cu gheață. Mi se păreau fascinante blocurile imense, translucide, puse într-o cuvă de aluminiu ca să răcească sticlele de Brifcor și de Cico. Apă nu cumpăram de la chioșc; de ce am fi făcut-o? Nici măcar nu-mi amintesc dacă se găsea, dar n-am fi dat pe nimic apa rece, băută cu degetul pe țeava țâșnitorii de metal ca să aibă mai multă presiune, cât să ne și stropim unii pe alții. Dacă nu ploua, ne făceam noi rost de ploaie.

Acum, însă, plouă. Plouă cu miros de tei, de soc sălbatic și de pământ încins. Plouă cu picături mari și calde. N-am înțeles niciodată cum poate cineva să urască ploaia asta, de vară. Nici când eram mică nu-nțelegeam. Mai ales dacă ne prindea în parc.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.