Loredana Bregi-Hotnog - bucuresti centenar

Casa mea de suflet

Loredana Bregi-Hotnog

Cine mă cunoaște știe cât de mult iubesc Bucureștiul, dar pot eu să exprim acest lucru în cuvinte? Ideile se învălmășesc în capul meu, îl iubesc, îl ador, sunt acasă, este casa mea de suflet, îi duc dorul, plâng când plec. Câte lacrimi am vărsat la aeroport…de ar putea să vorbească, multe ar avea de povestit. Și ce durere…

Dar eu ce să spun? Am scris și am șters de zeci de ori. Cum să le spun unor străini ce simt, în așa fel încât să mă înțeleagă? Cum să-mi pun sufletul pe tavă?

Stau departe de țară de paisprezece ani, dar acolo nu sunt acasă, nu îmi găsisem casa de suflet, până în 2012…

Mânată de dorul de țărișoară într-o dimineață fără să stau pe gânduri mi-am luat bilete de avion, nu mergeam în orașul în care crescusem, nu mă mai lega nimic de el, veneam la București. A fost începutul unei frumoase aventuri.

Nu-mi doream să stau la hotel, am închiriat un apartament în regim hotelier, îmi amintesc și astăzi de pisica cu alb și negru căreia i-am cumpărat de mâncare și care venea mereu la aceeași oră să o hrănesc, îmi amintesc cum la plecare am căutat prin tot blocul o persoană care să accepte să-i las mâncare pentru a o hrăni în continuare.

Am legat prietenii atât de frumoase, de sincere și de durabile. Unele în cele mai ciudate condiții, am regăsit prieteni pe care nu îi mai văzusem de zece ani. Una dintre cele mai frumoase prietenii s-a legat pe holurile unui spital. Mă revolt când văd oamenii care stau în București criticându-l și văzându-i doar aspectele negative.

Pentru mine este casa de suflet, casa în care mă așteaptă mereu prietenii și unde după ani de peregrinări am și casa mea. Ani de zile am venit de cinci sau șase ori pe an, pe unde am stat mi s-a imprimat câte ceva în memorie, mi s-a lipit ceva de suflet. Mirosul florilor de tei, pe care stăteam nopțile pe balcon ca să le savurez, alții auzeau doar motocicliștii care făceau un zgomot înfiorător, eu nici nu îi observam, frumosul era mai important.

Un fotoliu portocaliu, în care am stat cu prietenele și am depănat amintiri, mersul prin zăpadă în luna martie cu încălțări complet nepotrivite, vizita de trei zile în timpul căreia mi s-a declanșat varicela luată de la copil, și cum a fugit o prietenă cu mine la urgențe noaptea, ieșirile, nopțile în care am râs, am plâns, am povestit cu prieteni de suflet.

Cât de multe lucruri sunt de spus, și ce amprente a pus acest oraș pe mine, am avut noroc și de oameni minunați, oameni cum nu mai credeam că există, dar ei există, sunt chiar lângă voi, deschideți ochii, priviți în jur, bucurați-vă de frumusețea orașului, de apusurile sale, de răsărituri, de florile de tei, de cârdurile impresionante de ciori care întunecă cerul, de bomboanele de la Capșa, de clădirile frumoase, de frunzele de toamnă care încep să îngălbenească trotuarele.

Vă invidiez, trăiți în casa mea de suflet, eu plec, dar o să revin cât pot de des, poate în noiembrie, poate în decembrie. Și, da, acest text l-am scris la București!

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.