Camelia Gerhardt - bucuresti centenar

Orașul în care luminile nu se sting niciodată

Camelia Gerhardt

De București mă despart circa 2500 de kilometri, drum lung… dar mă apropie amintirile, chiar și cele despre care credeam că s-au rătăcit prin sertărașul acela magic, cel care păstrează la loc de taină momentele de suflet…

Venită din provincie, m-am simțit de multe ori, ca acasă!

Am lucrat vreme multă în media, iar angajatorii mei erau în București așa că veneam des în capitală. Veneam din provincie, un veac cu trenul, de la Alba Iulia. Aduceam cu mine, de fiecare dată, toate complexele, toată timiditatea provincială și prejudecățile legate de poveștile cu „mitici” care, vezi Doamne, au ceva cu ardelenii, îi consideră înceți la minte, etc., s.a.m.d.,  asta până când am avut șansa să descopăr că toate acestea sunt legende, cârcoteli care nu reflectă mentalitatea majorității!

Am cunoscut oameni faini care m-au ajutat să mă vindec de toate prejudecățile, de suspiciunea caracteristică multor ardeleni. Am găsit un oraș cu oameni perfect ancorați în realitate, care se exprimă liber, săritori, comunicativi, simpatici, buni. Poate am avut noroc, zic, dar tot înclin să cred că chiar așa este. Așadar, cum lichele nu am prea cunoscut, am tras repede linie: Big Like!!! Am colindat mult, am citit mult dar nu pot vorbi în maxim detaliu despre un loc anume pentru că nu am avut timp să aprofundez, tot timpul am fost pe repede-nainte, am rămas mai mult cu stări. Noroc că astăzi ne putem apleca asupra detaliului pierdut, sunt mijloace de informare câte vrem.

Am adunat multe amintiri iar Bucureștiul în sine mi-a transmis întotdeauna sentimentul că este orașul care te împinge de la spate, te face să fii activ, un gen de…nu sta degeaba că e bai, fă ceva! Competiție! După clădirile istorice, absolut fabuloase (păcat că unele sunt eclipsate de construcții moderne dar de…), parcurile care sunt oaze perfecte de relaxare, asta mi-a plăcut cel mai mult!!! Oamenii veșnic în agitație care îți spun așa, din priviri,  că odată ajuns în stradă, trebuie să mergi, ăsta este rostul. Logic. La drum, așadar!

 

București egal adrenalină! La fel spun și copiii mei, ardeleni-bucureșteni!

Amintiri…De zece ani nu mai vin în București pentru serviciu dar vin ca acasă, la casa copiilor mei. Ei și cu nepoțica mea trăiesc în capitală de ani buni, după ce au ales să lase” Capitala spirituală a țării”, cum i se spune urbei noastre dragi din inima Ardealului, Alba Iulia cu Cetatea „Alba Carolina”. Au ales adevărata capitală, cea în care „se dă ora exactă”, cum spunem noi provincialii. Ultima dată am fost la ei, la București, în decembrie anul trecut, după un an de absență, prilej cu care am văzut că orașul înflorește cu repeziciune. Am găsit un București…ca în povești! Chiar București ca în povești!

Era în preajma Crăciunului, o adevărată feerie în „Orașul în care luminile nu se sting niciodată”. Așa-i spun eu dat fiind freamătul continuu, zi, noapte…Și pe bună dreptate, în decembrie anul trecut, mi-am dat seama că nu am exagerat cu aprecierea mea. Bucureștiul era atât de frumos luminat (am ajuns noaptea pe la Unirii, Romană…), împodobit în port popular, decorațiuni cum nu mai văzusem. Mă uitam ca „Alice în Țara Minunilor”.

Veneam din țara adoptivă, Germania, unde decorurile, mai ales cele de Crăciun, atrag toate privirile. Dar să ne înțelegem, ceea ce văzusem se putea compara oricând! În plus, minunăția era în țara mea, în capitala mea. Am fost atât de mândră să-i arăt soțului meu, care este german, cât de minunat așteaptă Bucureștiul, bucureștenii,  nașterea Domnului și chiar mi-a săltat sufletul de bucurie când am văzut cât de mult i-a plăcut și lui! Știam că va da mai departe impresia bună!

Cum să nu te bucuri? Am pozat, am filmat, și am plecat cu imaginea aceasta în minte și în suflet! Ne-am reîntors pe zi să colindăm prin Centrul vechi, prin Cișmigiu…am copilărit minunatele locuri pe care voi bucureștenii sau localnicii adoptați le cunoașteți mai bine decât mine, m-am băgat un pic în seamă la mesele șahiștilor, de drag și nostalgia tinereții (am fost demult, demult legitimată la un club), am căutat să bem o bragă, nu am găsit, cred că nu am știut unde să căutăm sau poate nu se găsește tot timpul.

Nu știu dar am pus pe listă problema, până data viitoare musai să aflu! Și… cam atât pentru un sejur scurt. Cu ce am plecat din București? Cu părere de rău desigur și cu dor! Deja! Plus, cu sentimentul clar că e de bine în orașul de pe Dâmbovița, cu o dragă de mândrie națională pe deplin justificată, cu un car de poze și video-uri cu care să mă fălesc oriunde voi merge în lume! Pentru că am cu ce.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.