bucuresti centenar - elena lupescu

Cea mai bârfită „duduie” din societatea românească

O iubire pătimaşă şi controversată care a făcut istorie. Cam așa poate fi descrisă, în doar câteva cuvinte, ceea ce i-a legat mai bine de trei decenii, pe Elena Lupescu și pe regele Carol al II-lea al României, în ciuda tuturor împotrivirilor întâmpinate

Elena Lupescu (15 septembrie 1895 – 29 iunie 1977, Estoril, Portugalia), cunoscută și sub numele de Magda Lupescu, a fost amanta, iar ulterior soția lui Carol al II-lea. Însă, multe dintre detaliile vieții Elenei Lupescu rămân învăluite în mister, existând încă multe informații contradictorii legate de momentul întâlnirii și de relația sa cu viitorul rege al României.
Vremurile tulburi, circumstanțele, greșelile neintenționate sau erorile tipografice, pe de o parte, și zvonurile și scornelile lansate, în acele vremuri, nu numai de către dușmanii ei, ci și de către prieteni sau de către ea însăși, pe de altă parte, au condus la această situație. Considerată o femeie de moravuri uşoare, vulgară şi indecentă, Lupeasca a fost, cu siguranță, cea mai bârfită doamnă din societatea românească de la începutului secolului XX.

Elena Lupescu s-a născut la Iași și a fost fiica lui Nicolas Lupescu (Nahum Grünberg, pe numele real), evreu convertit la creştinismul de rit ortodox, de meserie farmacist, şi a Elizei Falk, care a optat la rându-i pentru religia creştină, însă de rit apusean. Declarată la naştere catolică, Elena Lupescu şi-a definitivat studiile la Bucureşti, într-un aşezământ catolic, „Diaconesele”, foarte cunoscut în lumea bună a Capitalei.

Din povestirile Elenei Lupescu, se pare că l-ar fi întâlnit pentru prima dată pe Carol, pe când ea avea doar 9 ani, iar prințul moștenitor 19. Apoi, el şi-a continuat viaţa amoroasă aventuroasă şi s-a căsătorit, într-un final, cu principesa Elena. Lupeasca s-a măritat la 16 ani, la Iaşi, cu locotenentul Ion Tâmpeanu, de care avea însă să divorţeze ulterior (nu se ştie cu exactitate data pronunţării divorţului). S-au revăzut în 1925, la o recepție.

„Poate că nici nu ne-am fi întâlnit, dacă nu s-ar fi întâmplat să luăm parte, atât eu, cât şi prinţul, la o recepţie în casa unui ataşat. Cum m-a văzut, prinţul s-a apropiat de mine spunându-mi: «Aş dori mult să reluăm vechea noastră prietenie». L-am privit lung şi văzându-l cât era de deprimat şi cât părea de obosit, m-am înduioşat şi nu i-am putut rezista”, povestea Lupeasca în memoriile sale.

După revederea din 1925, cei doi amorezi n-au mai ţinut cont de reguli şi responsabilităţi. Nimeni nu dăduse importanţă acestei aventuri, iar familia regală a considerat că este un episod trecător din viaţa principelui, aşa cum fuseseră multe altele. Însă, relaţia dintre Carol şi Elena Lupescu a evoluat în așa fel încât principele moştenitor nu mai ţinea cont că era căsătorit şi avea un copil, stârnind mare nemulţumire în familia regală. Carol a fost somat, în repetate rânduri, să pună capăt întrevederilor cu „Duduia”.
Urmăriţi şi huliţi, fug la Veneţia. Urmează renunţarea lui Carol la succesiunea la tron. Printr-o scrisoare trimisă de la Veneţia, acesta cere „să fie şters din registrul familiei regale şi să i se acorde dreptul de a trăi sub un alt nume”.

„Este esenţa vietii mele, este talismanul cel divin şi în clipele de greutăţi este refugiul meu suprem. Această dragoste este aşa încât nici nu pot concepe viaţa fără ea. Am o nevoie imperioasă de ea, clipă după clipă. Îmi este indispensabilă. E carne din carnea mea. Femeia asta îmi aduce o bucurie infinită”, spunea Carol al II-lea despre Elena Lupescu, femeia pentru care a renunţat la tronul României.

Carol al II-lea devine Carol Caraiman în februarie 1926. După ce s-au ascuns prin Milano, Monte Carlo, Cannes, Biaritz, Carol şi Elena se stabilesc la Paris.

Revenirea lui Carol în România şi încoronarea sa ca rege, la 8 iunie 1930, a fost condiţionată, de primul ministru Iuliu Maniu, de renunţarea la relaţia cu Elena Lupescu. Însă aceasta s-a întors în țară folosindu-se de paşaportul soţiei lui Mihail Manoilescu și a stat o vreme la Sinaia.

Carol refuză să revină asupra divorţului de principesa Elena de Grecia (1928), iar neînţelegerile avute cu mama sa pe tema vieţii sale intime duc la „exilarea” reginei Maria la Balcic. Lupeasca revine în Bucureşti, se instalează într-o vilă din Aleea Vulpache nr. 2. și devine centrul vieţii mondene bucureştene, având cea mai mare influenţă asupra regelui în cei zece ani de domnie.
Presa o numea „Lupeasca”, Regele îi spunea „Duduia”, iar cercurile politice o numeau „eminenţa cenuşie” sau „puterea din spatele tronului”. Regina Maria o descria drept „chipul păcatului încoronat în şuviţe roşii”. În memoriile scrise în perioada exilului, Lupeasca spunea: „Eu sunt femeia cu părul roşu care-l iubeşte cu patimă pe Carol”.

„O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile în alcov, ştiind să reîmprospăteze până la epuizare dorinţa partenerului, ştiind să-şi domine oboseala şi care în loc de un leşinat sentimentalism, să-i servească o pitorească trivialitate”, o descria Pamfil Şeicaru, în volumul Vulpea Roşcată.

După abdicarea regelui, pe 6 septembrie 1940, a acceptat și Elena Lupescu exilul. Cei doi au locuit în Spania, Portugalia, Mexic (1940 – 1944), după care, în final, s-au decis asupra localităţii Estoril, din Portugalia. La 3 iunie 1947 s-au căsătorit civil la Rio de Janeiro, în Brazilia şi, apoi, religios la Paris, ea primind titlul de principesă de Hohenzollern. La moartea lui Carol (3 aprilie 1953), a moştenit o avere impresionantă.

I-a supravieţuit lui Carol încă două decenii, în care nu și-a refăcut viaţa. A murit la 82 de ani, în Portugalia, şi şi-a dorit ca cenuşa să-i fie îngropată la picioarele soţului ei.

autor: Monica Cosac

1 răspunde

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.