camelia spataru - bucuresti centenar

Corespondent special la Bucureşti

Camelia Spătaru

“Oriunde, dar nu în Bucureşti!”

Asta era deviza mea când venea vorba de facultate. Am dat la stomatologie la Timişoara şi Iaşi. Îmi plăceau oraşele astea, erau aşa, mai pe gustul meu de moldoveancă de Bacău. Bucureştiul era “câh”!, aglomerat, obositor, pestriţ, clar nu pentru mine. În Bucureşti fusesem în vizită cu părinţii când eram mai mică de câteva ori. Şi tot în Bucureşti schimbam trenul când mă duceam spre Timişoara şi dădeam fuga să îmi cumpăr cercei şi brizbizuri de la buticurile deschise lângă Gara de Nord, fascinante pentru mine. Mă întoarcem acasă şi mă întrebau prietenele: Le-ai luat de la Bucale?

Dar… am căzut la stomatologie în cele 2 oraşe pe care le iubeam.

La un moment dat, sătulă de învăţat pe de rost la anatomie şi chimie, am zis: Gata, dau la Litere, acolo unde se aşteptau cu toţii să dau după olimpiade, premii etc.

Unde? Păi, la Bucureşti, am zis cu juma de gură… Şi am intrat cu bursă. Aşa a fost să fie. Soarta, spun unii. La Bacău începusem să colaborez cu principalul ziar, Deşteptarea. Acum deveneam corespondentul special al ziarului la Bucureşti. Tare ! Pe politic. Şi mai tare ! Eu, Camelia Spătaru, de la ziarul Deşteptarea din Bacău. Şi, uite aşa, am pătruns în viaţa politică a Capitalei, de unde se dă ora exactă. Mi-era greu printre atâţia ziarişti cu nume, cu redacţii tari în spate şi cu relaţii, surse etc. Bucureștiul devenise pentru mine o provocare.

Eu nu aveam nici unde să îmi scriu ştirile, nici pe ce. Şi trebuia să transmit la fel de repede ca şi ceilalţi pentru că şi la Bacău apărea ziarul ”a doua zi“. Scriam pe unde apucam, prin balcoanele de la vechiul Parlament, pe scări, pe masa de la bufet, apoi fugeam la câte un telefon public să dictez ştirea în redacţie. Îmi amintesc şi acum cabinele alea de afară, de la Palatul Telefoanelor, unde erau cozi mari de studenţi care sunau acasă, mulţi cu taxă inversă, ce vremuri ! Iar eu, cu articolul în mână şi cu pixul, cu geanta atârnată pe umăr, cu receptorul strâns între ureche şi umăr, dictam şi făceam corecturi în timp ce vorbeam, îmi îngheţa mâna pe receptorul ăla rece, de fier, în timp ce afară mă blagosloveau că ţineam prea mult cabina ocupată. Dar, eram corespondent special şi începuse să îmi placă. Iar satisfacţia mare începuse să apară atunci când dădeam ştiri pe care redacţiile din Bucureşti nu le aveau.

Ba, chiar începuse să îmi placă viaţa mea agitată care se împărţea între Facultate, Parlament, drumurile cu troleul şi autobuzul, blocul din câmp de la capătul lui 178, undeva, prin Apusului, în care stăteam cu chirie, şi conferinţele de presă de la Guvern, Preşedinţie, iar în weekend-uri includea drumurile la Gară, unde trenul de Bacău îmi aducea pachetul de la părinţi. Asta era Bucurestiul pentru mine pe atunci.

De unde până unde în primul an de facultate mergeam la două săptămâni acasă, în anul 2 începusem la lună, apoi la două luni, apoi în vacanţă. Bucureştiul începuse încet-încet să devină acasă.

Ce nu îmi plăcea la viaţa din Bucureşti, era că nu îmi dădea timp liber. Mă acaparase. Când nu munceam, învăţam (de multe ori în sala de lectură a Bibliotecii Naţionale, unde iarna stăteam cu mănuşile) – când nu învăţam, mă plimbam pe jos să descopăr locuri noi. Aşa am descoperit că am două străzi în Bucureşti, strada Spătarului şi Cameliei. Le-am bătut în lung şi lat, imaginându-mi cum ar fi să fie ale mele. Ce aş face, de exemplu, cu Casa Melik, de pe Spătarului, cam cea mai veche clădire din Bucureşti, cu o poveste frumoasă. Sau cum arătau în vremurile bune casele de pe Cameliei, cu arhitectura lor cochetă, multe dărâmate în ultimii ani. Casa mea preferată era, însă, cea de pe Kiseleff, în stil neoromânesc, care înfruntă şi azi vremurile, maiestuos, în mijlocul unei grădini părăginite, ca o regină care se încăpăţânează să renunţe la coroană. Casa Miclescu, cum aveam să aflu câţiva ani mai târziu. E casa în care am visat că voi locui odată şi odată.

Şi tot pe fugă, am descoperit şi farmecul boem al oraşului, la Şarpele Roşu, unde aterizasem seara cu doi colegi, absolut din întâmplare. Eu voiam să îmi scriu ştirile pe faţa de masă cu pătrățele roşii (se terminase un Congres pe seara, ceva pe acolo, nu îmi amintesc exact, de vreme ce am aterizat eu seara în restaurant) şi să beau o cafea, ei să bea o bere şi să facă politică. Ce să spun? Când l-am văzut pe Gheorghe Dinică, pe care îl idolatrizam, la 2 mese mai încolo, cântând cu Ploieşteanul, am lăsat baltă şi ştiri si tot. Am stat până spre 3 dimineaţa, au venit şi alţi artişti, am băut apă şi un fel de sirop toată noaptea (noroc că nu m-au dat afară pe motivul ăsta), dar am trăit clipe unice, am râs, am lăcrimat, am cântat. S-au dus ştirile pe ziua aia. Dar ce amintire mi-a rămas! Am revenit acolo câţiva ani mai târziu, la cununia unor colegi de agenţie. Chelnerii ne-au furat la notă şi nu am avut bani să plătim. Am rămas cu toţii gaj până a venit un coleg salvator cu banii, dimineaţa. Cu banii de frigider ai tatălui lui. Dar, a fost aşa frumos! Ăsta era Bucureştiul anilor ‘90. Cel care mi-a devenit încet-încet “acasă”.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.