gabriela enea - bucuresti centenar

Triunghiul “Icoanelor”

Gabriela Enea

Când începi să aduni amintiri, înseamnă că ești beneficiarul unor ani la „purtător” . (Mă rog, varianta originală e că îmbătrânești, dar să nu vorbim despre asta). Amintirile și anii mei sunt legați definitiv și irevocabil de București. Știți reclamele alea cu …”mmm, gustul copilăriei?” Asa și eu. Cel mai adesea, la volan, în goană, prin București.

Pentru ca așa e drumul spre serviciu, în fiecare dimineață trec pe strada Icoanei. Cele mai mari goluri în stomac le-am experimentat în triunghiul imaginar „Școala Centrală”, Biserica Icoanei și parcul cu același nume.

Prima dată când am intrat în Școala Centrală, fostul Liceu Zoia Kosmodemianskaia, mi-am făcut cruce. Confundasem clădirea cu biserica. Deh, 13 ani. Mă pregăteam de admitere. Și nu aveam nici Google, nici Facebook și nici prea multă minte ca să aflu că bijuteria arhitecturală este monument istoric, fostul „Pensionat domnesc de fete” , înființat de domnitorul Barbu Știrbei, în 1851. Curtea interioară, coloanele de piatră, ușile înalte ale claselor, holul de onoare, coridoarele lungi, toate au stat mărturie emoțiilor, viselor, dramelor și a tot ceea ce în adolescență mi se părea a fi  „capăt de lume” . Curtea interioară „plină” de miros de flori de măr și vișin „știa” pe de rost lecțiile repetate frenetic de elevi la istorie, geografie, română.

Nu ocoleam nici Biserica Icoanei. Reușita la examene, concursuri, teste o împărțeam întotdeauna la doi. Eu și „acea” icoană făcătoare de minuni, nu alta, din vreo altă biserică. Și minuni au fost.

Anii au trecut. Aveam să-mi revăd cu ochii minții anii adolescenței odată cu prima zi de școală a fetiței mele. Același amfiteatru. În mare parte, aceiași profesori la festivitatea de deschidere. Nu puteam ține ochii deschiși, mă năpădeau lacrimile. (Bine, nici rimelul nu mă ajuta).

Ca și când nu lăsasem aici cele mai mari emoții trăite în viață, tot pe strada Icoanei, în „spațiul” acela fascinant, bucolic, idilic, fabulos dintre școală și biserică, în urmă cu doi ani, când mirosea a floare de tei, cu ochii pironiți la avizierul școlii, aveam sa număr clipele cât o eternitate, la afișarea rezultatelor de la examenul de capacitate. În acel an, alfabetul a început cu litera „E” , de la numele primei eleve din lista cu pricina. A fi prima în ordinea mediilor i-a dat „dreptul” de a ne muta cu arme și bagaje într-un alt loc minunat din București. Se vor „scrie” alte amintiri, alte emoții, alte trăiri la Colegiul Sfântul Sava. Și de aici, știți. Povestea se repetă. Alte personaje. Locul diferă. Spațiul rămâne același. București. Nu mă imaginez trăind în alta parte. Ce mi se pare nefiresc este că „protagonistul” dă dependență.

Să fie… de la trecerea anilor?!

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *