De ce mi-am dorit să trăiesc în București

Bucureștiul e orașul pe care l-am iubit orbește încă înainte de a-l cunoaște. Nu cred că m-a atras ideea de capitală. Și nici măcar infinitele posibilităti pe care ți le poate oferi. L-am iubit din povești. Poveștile părinților mei. S-au cunoscut aici, s-au îndrăgostit aici și cred că a fost un moment când ar fi vrut să rămană aici. Nu le-a fost dat.

Dar Bucureștiul studenției lor e absolut fermecător. Era mai verde și mult mai aerisit. Mi-l imaginez mai boem, cu cafenele pe marginea drumului, cu profiterolul de la Cireșica, cu filmele la cinema Patria și cu discoteca din Regie. Au plecat din București pe când mama era deja însărcinată cu mine. Tineri, ambițioși și poate cu o urmă de regret. Poate acesta a fost motivul pentru care mi-am dorit atât de tare să locuiesc aici. Nu am spus asta cu voce tare niciodată, dar undeva am știut că aici vreau să ajung.

Am urmat un profil de chimie-biologie. Majoritatea colegilor mei sunt doctori și tot majoritatea e la Cluj. Eu am ales jurnalism. Nu am fost niciodată o persoană spontană, ba chiar am fost timidă. Dar jurnalismul e o meserie pe care vrei să o profesezi în mijlocul evenimentelor, iar mijlocul evenimentelor e aici, în Capitală. Locul de unde pleacă toate și unde se întorc toate. Motorul, până la urmă.

Așa am ajuns în București. Mirosea urât, era aglomerat și nepăsător. Nu vezi fețe cunoscute pe stradă, lumea e grăbită și de cele mai multe ori încruntată. Sunt multe lucruri pe care le-aș schimba aici, uneori aș fugi de aici, dar e ceva care mă ține totuși pe loc. Mulți prieteni din Ardeal ne cheamă constant să ne mutăm înapoi acasă. Dar acasă a devenit aici. Cred că oriunde m-aș muta în viața asta, aș purta în sufletul Bucureștiul. Nu știu dacă fantezia sau realitatea, dar sunt sigură că va rămâne cu mine.