carmen dinca - bucuresti centenar

«DOMENIILE» MICULUI PARIS

Carmen Dincă

“Bonjour, comment ça va?” mă întreba o voce masculină gravă dar catifelată. Ridic privirea să notez coordonatele. E el, domnul cu care îmi dădusem întâlnire la Rue du Pain, cel mai franțuzesc loc din nordul Bucureștiului. “ça va bien, è toi?”

Era prima oară când îl întâlneam și nu-mi puteam lua ochii de la el. Îl cunoscusem on-line, după un apel venit pe Axa București-Bruxelles, cu scopul clar, precis de a introduce Bucureștiul într-un proiect european. Misie grea într-o capitală guvernată de aleși incompatibili cu cetățenii, iar azi, iată-ne față în față în București într-un loc cu accente franțuzești.

Era prima oară când îl vedeam și oricât aș fi dorit să ascund  sentimentele care încolțiseră în inimă mea, ochii mă trădau. Era perfect. Impecabil. Cămașa albă ca spuma laptelui, costumul de culoarea cerului înnourat, cravată roșie și pantofii Benson proaspăt dați cu silicon îl făceau să pară că scos din cutie.

Mirată, l-am întrebat zâmbind, “Ai venit cu elicopterul? Pe jos, dar port cu mine o cremă magică, să pot șterge din ochii privitorilor eticheta prăfuită a orașului.” Bem o cafea în grabă și apoi hotărâm să ne plimbăm puțin prin zona de nord, să-i arăt ce s-a mai schimbat în Micul Paris. După zeci de ani petrecuți la Bruxelles, capitală europeană, avea un dor nebun de locurile natale. Domeniile.

O luăm la pas. Era de mers preț de-un ceas din Floreasca, în Domenii. Așa că o tăiem  pe Tudor Ștefan să ieșim în Dorobanți și apoi spre Televiziune. După câțiva pași, amicul meu se oprește din nou să-și șteargă pantofii. Mă pufnește râsul. De-ar ști câte tocuri am rupt sau de câte ori mi-am scrântit glezna. Ăsta e farmecul Micului Paris.

E plin de capcane. Pe cât era de mirat de clădirile prăfuite, nerenovate, de gropițele din obrazul străzilor, de chipurile schimonosite ale oamenilor, pe atât era de surprins de frumusețea clădirilor. În dreptul Televiziunii s-a oprit și abia șoptind îmi arată locul în care văzuse murind câțiva prieteni. Acum acolo sunt plantați trandafiri. Am mărit pasul.

Pentru drumul Dorobanților e alt parfum. Ajungem la Charles de Gaulle. Traversăm intersecția Herăstrău. Câțiva copii se joacă cu o minge. Nimic nu e cum ar trebui fie. Copacii nu sunt tăiați corect, băncile  distruse, nevopsite, nu vorbim de locurile de pentru copii. Am inventariat pericolele. Reale. Încet-încet, ajungem la Arcul de Triumf, simbolul victoriei noastre în Primul Război Mondial, azi prins între mașini și aglomerație.

Cu glasul ascuțit claxoanele ne violează timpanul. “Unde e poliția?” mă întreabă amicul meu. “Ce e cu zgomotul?” Nu știu ce să îi răspund, așa că mergem mai departe. Ajungem la Cașin, locul unde a fost botezat amicul meu. Și acolo, în sfârșit, pe scările bisericii, regăsim și eu și el liniștea pe care o pierdusem și pe care de fapt o căutam.

Pentru câteva minute doar. Pentru că zgomotul orașului ne copleșește din nou.

1 răspunde

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.