Franciska Vaida - bucuresti centenar

STARE DE BUCUREȘTI

Franciska Vaida

Bucureștiul meu nu este permanent, apare doar câteodată. Nu că l-aș iubi mai puțin când nu e al meu dar avem momentele noastre, de exemplu, în weekend, toamna după amiază sau vara după ploaie  sau primăvara foarte devreme și chiar și când e foarte frig și miroase a iarnă.

Pentru mine Bucureștiul este o stare, nu este pur și simplu un oraș.

Am avut norocul să mă nasc și să trăiesc primii 15 ani din viață în Carol 53. Da, acel Carol 53. Mă jucam de-a prințesa în furourile mamei, printre lambriuri sculptate din lemn și urcam o scară lungă de zeci de ori pe zi pentru „a-mi face apariția” . E clar deci că ador casele vechi din București care miros a istorie și aristocrație.

Tot în copilărie, tata mă lua la plimbare cu mașina să mă învețe orașul dar artist fiind, îmi arata mai degrabă secretele lui : porți uitate și îmbrăcate în verdeață, ferestre minunate ale unor case vechi care despărțeau două lumi, blocurile mici de pe străzile cu nume de muzicieni, casele de pe străzile cu nume de capitale, grădina botanică cu cireșii ei japonezi, biserica Krețulescu, parcurile mai mici sau mai mari, toate îmbogățite cu legende sau povești adevărate.  

Pentru că toate se leagă într-un fel, liceul l-am făcut la Școala Centrală. Vis! Iubirile din liceu, tristețile, bucuriile, zâmbetele, țigara palmată, promisiunile unor prietenii pe viață, toate, înăuntrul unui muzeu. Nu o să îmi treacă niciodată dorul de acel miros de lemn vechi și cărămidă după ploaie.  

Am vrut să plec din țara cândva și după 4 luni de stat într-un oraș frumos care era tot ce nu e Bucureștiul meu, m-a lovit dorul : dorul de rumoarea străzii, dorul de cafenele deschise până târziu în noapte, dorul de a păcăli aglomerația pe străduțe mici care mai rău te fac să întârzii, dorul de oameni care miros a parfum în metrou, dorul de combinații antitetice între vechi și nou pe care unii le consideră kitsch dar eu nu, dorul de bătrânii care încă știu secrete despre timpuri trecute, dorul de acasă la mine…  

Bucureștiul meu nu e un oraș, este o stare de acasă.  

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.