Haiducii Bucureștiului

Marinică nu știa dacă avusese noroc sau ghinion că se născuse în Bucureștii anilor 1830. Orașul tocmai scăpase de Ciuma lui Caragea, care omorâse în total 60.000 de oameni în oraș și în împrejurimile lui, iar acum se afla sub administrație rusească. Zilele Independenței erau departe, dar lui Marinică îi plăceau prăvăliile numeroase și cunoștea aproape pe dinafară cele cinci mahalale ale urbei sale. Înainte de ruși, în timpul domniei lui Grigore al IV-lea Ghica, unele străzi fuseseră pavate și de-a lungul lor fuseseră construite biserici, palate sau cazărmi.

Acum însă, era prima zi a lui 1829, iar stăpânirea lui Ghica, primul domn pământean, se încheiase cu un an înainte. Rușii preluaseră controlul, dar Marinică nu simțea vreo mare diferență. Era copil, avea vreo 9 ani, nu voia decât să iasă la colindat de Anul Nou, să strângă câteva mere, nuci și covrigi, poate și vreun bănuț argintiu de la vreun boier mai generos.

Învățase Plugușorul și, cu alți trei prieteni încotoșmănați ca el, luaseră la țintă din priviri casele bogătanilor de la șosea.

Numai că, odată ajunși acolo, foiala și panica erau de nedescris. Niște oameni în uniforme polițienești, cu arme grele la cingătoare și cu aer preocupat, cercetau strada în toate părțile, ca și cum ceva sau cineva le-ar fi scăpat printre degete.

Marinică a simțit cum i se înfioară toată șira spinării, de parcă i-ar fi aruncat cineva o găleată de apă rece pe pielea goală, în toiul iernii. Și-a dat seama ce s-a întâmplat înainte să-i audă pe polițai discutând. Haiducii lui Nălucă dăduseră din nou lovitura. Asta deși multă lume nu credea că ei există, pentru că nu-i văzuse niciodată.

– Au intrat pe aici, prin ușa care dă dinspre grădină, a spus un om, probabil slugă a logofătului Manolache, unul dintre cei mai înstăriți boieri din București.
– Cum arătau? a întrebat polițaiul.
– Aveau mustăți și bărbi până la brâu. Pistoale din alea mari. Arătau… furioși.
– Furioși?
– Da, așa, amenințători. Dar n-au împușcat pe nimeni.

De acolo de unde trăgea cu urechea, Marinică era de-a dreptul fascinat. Auzise de haiducii lui Nălucă, dar nu se aflase niciodată atât de aproape de vreo operă de-a lor. De data asta, cei doi jefuitori, Grozea și Tunsu, cel care-și căpătase porecla de Năluca, pentru că reușea să se facă total nevăzut după fiecare jaf, se deghizaseră în colindători și astfel intraseră cu ușurință în casa boierului. Pentru că slugile și familia logofătului erau pesemne adormite, haiducii au plecat din conac cu aproape toate avuțiile lui Manolache – bani, bijuterii, tacâmuri de argint, sfeșnice prețioase și tot ce mai văzuseră cu ochii și putuse fi lesne cărat.

Marinică și-i imagină preț de o clipă pe cei doi haiduci – înalți, mustăcioși, cu ochii acoperiți de măștile colorate ale colindătorilor de Anul Nou. În închipuirea lui, curajul lor îi făcea mai înalți ca niște oameni obișnuiți. Știa că Tunsu și Grozea făcuseră ceva rău, știa și el că nu-i frumos să furi, dar nu se putea stăpâni să nu-i admire pentru îndrăzneală și ingeniozitate. Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, polițaiul-șef zise, ca pentru sine:

– Pe ăștia nu-i prinde nimeni niciodată, pare-se. Nu pricep, pentru numele lui Dumnezeu, cum o sută de oameni nu pot să găsească doi tâlhari.
Polițaiul era supărat. Pe oamenii lui, pe el însuși. Marinică știa că haiducii nu se aflau la prima lovitură, dar logofătul Manolache era de departe cel mai bogat om pe care-l tâlhăriseră. Nu știa foarte bine dacă ar vrea să se facă haiduc, ca să le afle secretele, sau să se facă om al legii, ca să-i captureze.

***

Mai târziu, peste ani și ani, când Marinică nu s-a făcut nici polițai, nici haiduc, ci patron de prăvălie ca tatăl lui, taina dispariției tâlharilor Bucureștilor a fost aflată. Nălucă și ai săi se făceau nevăzuți în sistemul de canalizare care împânzea dedesubturile orașului, pe care îl cunoșteau foarte bine, mai bine ca oricine altcineva. Se ascundeau acolo, în labirintul pe care nimeni în afara lor nu se pricepea să-l descâlcească, și ieșeau numai după ce căutările se vor fi încheiat, de fiecare dată fără noroc.

Bucureștiul e plin de legende din acestea, venite din alte veacuri, povestite și răstălmăcite pentru o istorie a unui oraș vechi și nemuritor.

sursa foto: Biblioteca Academiei Române