Nadina Campean - bucuresti centenar

Idila unei ardelence cu Bucureştiul

Nadina Câmpean

Știți zicala aceea cu ardelenii care au idei puține și fixe? Ei, dacă nu ar fi veche de când e lumea și pământul, aș zice că eu am fost sursa de inspirație. Vedeam Capitala ca pe o junglă. Una murdară, aglomerată și extrem de gălăgioasă, un loc de care trebuia să stau departe. Doar că viața râde uneori de planurile tale și te aduce exact acolo unde nu îți dorești.

Am ajuns în București, prin 2007, la final de februarie, într-o seară cu un vânt crunt și un frig de îți înghețau oasele. Aveam o valiză mică, o adresă la care trebuia să ajung și zero entuziasm. Primul om întâlnit a fost un taximetrist care mi-a cerut 30 de lei să mă ducă la destinație după ce făcusem un tur al Casei Poporului și eram deja un sloi de gheață.

Jucam rolul femeii independente, care nu are nevoie de ajutor, dar l-am perceput ca pe un trimis al Domnului și i-am spus adresa la care trebuia să ajung cu ultima rezervă de energie. Omul s-a ținut de cuvânt, e adevărat. Doar că acea cursă a durat in jur de 37 de secunde, distanța fiind de vreo 150 de metri. Asta e, mi-am zis, știam unde vin și la ce să mă aștept.

Așa a trecut primul meu an în București. Cu seri petrecute în mica mea garsonieră și păcăleli ocazionale, dar pe care aveam un talent deosebit de a le transforma în adevărate drame și promisiuni că voi pleca din București cu prima ocazie. Dar, în momentul în care am renunțat să îmi plâng de milă, am descoperit o nouă lume. Una fascinantă de care m-am îndrăgostit încet, dar sigur.

Umblam cât era ziua de lungă prin tot orașul în căutare de știri. Așa am descoperit liniștea din Cotroceni și mirosul teilor. Am visat să locuiesc acolo până am ajuns în universul fascinant al străzilor cu nume de capitale din spatele Guvernului. Casa visurilor mele e încă acolo, pe strada Londra, așteaptă ziua în care destinele ni se vor uni. Și uite așa, duminicile mele au căpătat culoare și setea de a descoperi locuri noi era tot mai mare.

Dar tot lipsea ceva. Lipsea liniștea de acasă. București a devenit casa mea, cu adevărat, din momentul în care am ajuns la Muzeul Satului. Cum putea fi atât de multă liniște în mijlocul nebuniei? Cum au putut trece trei ani și eu să nu fi aflat de locul acesta?

A început acum opt ani povestea noastră de iubire și nu se va încheia niciodată. Nu am dubii în privința asta. Martie și septembrie mă găsesc acolo în fiecare sâmbătă sau duminică. Mi-e dor de casă, mă așez pe iarbă în fața caselor transilvănene. Mă duce gândul în Maramureș, îmi clătesc ochii lângă celebra poartă. Iar când Delta Dunării pare prea departe, stau câteva minute pe pontonul casei albastre.

Însă și liniștea trebuie să aibă limitele ei. M-am plâns de gălăgie până acum, știu, dar e și o gălăgie pe care o ador. Cea a vieții de noapte din București. Agitația de la terase în seri toride de iulie, concertele și festivalurile la care te simți ca în vacanță, piesele de teatru în stradă sau festivalurile de mâncare de stradă. Acele weekenduri când ți-ai dori ca ziua să aibă 48 de ore și tot nu ar fi de ajuns. Acel zumzet care face din București unul dintre cele mai vii orașe din lume…

Și uite așa au trecut 11 ani și nu mă mai văd trăind în altă parte. Bucureștiul m-a cucerit cu amestecul de haos și liniște, lux și modestie, clasă și prost gust și lista poate continua la nesfârșit. Cert e că pare un izvor nesecat de locuri fascinante. A alungat orice dorință de a-mi face bagajele pentru mai mult de zece zile. Iar sentimentul pe care îl am când revin acasă, chiar și după cea mai frumoasă vacanță, e de neprețuit.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *