La circ în vechiul București

Ale-hop! Tumbă! Aterizare în picioare – exact cum trebuie, deși, pentru o clipă, lui Mihai îi stătuse inima în loc. Acrobata însă părea foarte sigură pe ea, deși era doar cu 3-4 ani mai mare ca el.

Mihai pândea de câteva zile repetițiile circarilor. Cel puțin pe cele care se desfășurau afară – dinăuntru, de sub coviltire, din cotloane ascunse, auzea însă răgete de animale sălbatice, pe care nu le văzuse decât în paginile cărților și atlaselor de școală. Era circul Sidoli, primul circ adevărat care a existat vreodată în București, ridicat la sfârșit de secol al XIX-lea. Până atunci, orașul văzuse doar spectacole ambulante, cu maimuțe și funambuli, cu clovni stângaci care-i făceau pe copii să râdă cu lacrimi și cai țanțoși, gătiți cu pene și cu coama împletită în modele complicate. Dar de Crăciunul din 1888 Bucureștiul a primit ce-și dorea de atâta vreme – o clădire destinată numai artei circarilor, o casă fixă, numai pentru dresori, scamatori și acrobați. Doamne, ce bine!

Până atunci, companiile de circ se perindaseră la margine de oraș, întinzându-și corturile colorate, amestecând strălucirea și magia cu bâlciul pe care bucureștenii îl cunoșteau prea bine – omul care se lupta cu ursul sau trapeziștii înveșmântați în tricouri în dungi.

Mihai știa că tata cumpărase deja bilete pentru spectacol, dar pe el curiozitatea nu-l lăsa să aștepte liniștit întâlnirea cu artiștii. Auzise că au un număr cu elefanți – el nici măcar nu-și închipuia un animal atât de măreț și puternic în fața lui. Iar fata care își exersa salturile și rotirile sub privirile lui era mai zveltă și mai pricepută decât oricare alt coleg său de la ora de la gimnastică, din școala elementară.

Mihai avea pe el cojocul, căciula și mănușile și s-a mirat când a constatat că fata nu tremura deloc în frigul iernii îmbrăcată doar în niște ciorapi groși lungi și un costum strâmt, cu o fustiță scurtă. Mișcările ei de veveriță agilă țineau gerul la distanță și fata părea o mica regină, stăpână pe exercițiile ei.

Mihai auzise că marele Theodor Sidoli avea patru fiice, toate acrobate și amazoane, și doi fii – unul jocheu, iar celălalt… Mihai nu știa cum anume se numește meseria celui de-al doilea fiu, dar știa că face jonglerii cu pistoale încărcate cu care trage, ca un nebun, în toate direcțiile. Oare fata asta frumoasă era una dintre surorile Sidoli?

Dar fiindcă la 11 ani ești timid și dacă trăiești în mileniul trei, și dacă erai copil de sfârșit de secol XIX, Mihai nu s-a apropiat de tânăra acrobată. Cu toată curiozitatea lui, forța și seriozitatea cu care-și lucra exercițiile îl intimidau. În plus, nu era frumos să vorbești din senin cu o domnișoară dacă nu-i erai prezentat așa cum se cuvine.

Dar s-o spionezi e frumos? Hmmm! Mihai s-a rușinat un pic și s-a retras. Mai avea două zile până la seara spectacolului. Putea să aibă răbdare și să viseze. Sau doar să viseze.

***

În seara cu pricina ningea mărunt. Crăciunul trecuse, dar cadoul de-abia de-acum venea. Circul Sidoli și clădirea sa proaspăt ridicată își așteptau spectatorii deja la al treilea spectacol de la deschidere, iar Mihai era acolo, emoționat și vrăjit.

Clovnii îl făcuseră să plângă de atâta râs, iar dansatoarele împrumutate din spectacolele de music-hall, cu rochiile lor decoltate și pline de paiete scânteietoare îl determinaseră să-și mute rușinat privirea înspre reflectoarele cu becuri colorate din tavan. Elefanții stăteau doar pe picioarele din spate, iar lui Mihai i se părea că vor dărâma cu trompele lor gigantice acoperișul circului Sidoli, din apropierea cheiului Dâmboviței. A văzut și un leu acolo – ce coamă impresionantă avea, deși era cam plictisit, iar un acrobat pe picioroange s-a plimbat printre scaune, risipind sclipici peste copii și bunici, ca într-o ninsoare fermecată și argintie.

La trapez, patru oameni din aceeași familie au lăsat publicul cu gura căscată la fiecare salt, aruncare sau prindere. Lui Mihai i-a fost teamă pentru acei gimnaști la înălțime – dacă vreunul ar fi ratat sforile din înaltul clădirii circului s-ar fi prăbușit în gol și toată bucuria s-ar fi transformat într-o tragedie.

În scenă a intrat și un prestidigitator care i-a fascinat pe cei din sală cu trucuri magice pe care mintea lui Mihai nu le putea cuprinde. Unde dispăreau toate florile și iepurii și pălăriile oamenilor din public, care se revoltau exasperați și se bucurau ca niște copii când jobenul le revenea de cine știe unde? Scamatorul avea o pelerină neagră și atât de mare, încât lui Mihai i se părea că tot întunericul și misterul lumii încap acolo. Magicianul avea o baghetă, dar băiatul știa că vraja lui nu vine de acolo. Știa că e vorba de o pricepere mai mare, pe care el n-avea cum s-o pătrundă niciodată.

Și la final, când aproape uitase de fata care-i trezise curiozitatea cu câteva zile în urmă, Mihai a revăzut-o. Mai să nu o recunoască – tânăra era machiată, îmbrăcată în niște pantaloni violet, cu o bluză strălucitoare asortată, și a intrat în manej călare pe un cal negru și focos. Și și-a repetat toate săriturile pe care le exersase chiar acolo, cocoțată în șaua animalului frumos și nărăvaș. Fata era elegantă, autentică și fermecătoare, așa cum era și circul de altădată. Mihai a reținut că era, într-adevăr, una dintre surorile Sidoli. Dar care dintre ele? Medeea? Luiza? Clotilda? Serena? Nici nu mai avea vreo importanță, numărul micuței amazoane îndrăznețe fusese răpitor și băiatul știa că nu-l va uita niciodată.

Nici măcar când zilele circului strălucitor și rafinat s-au stins în vechiul București și locul i-a fost luat, câteva decenii mai târziu, de alte companii mai puțin stilate și răsunătoare.

Dar bucureștenii au continuat să meargă la circ, chiar dacă a fost vorba de alte companii stabile, printre care și actualul Circ de Stat, înființat în anul 1961, sau alte spectacole ambulante – bucuria copiilor, împletită cu suspans, fiori, risc, vată de zahăr și animale nemaivăzute. Locuitorii vechiului București credeau că un oraș fără circ e un oraș lipsit de inimă și căldură, iar lucrul acesta s-a transmis până în zilele noastre, când circul e la fel de iubit și așteptat.

Autor: Oana Dușmănescu

sursa foto: pixnio