În fiecare primăvară mă îndrăgostesc de Bucureşti

Dragă Bucureştiule, eu sunt mai mică, nu te cunosc chiar din copilărie, dar deja au zburat 14 ani de când îţi spun acasă. N-o să uit niciodată ziua aceea când am venit cu mama, cu un portbagaj plin de haine şi de plasticuri, să mă mut în Bucureşti. Eram fata speriată din provincie. Speriată de oraşul cel mare, de trafic, de gălăgie, de facultate, de viitor.

Am păşit în Capitală plină de frici şi speranţe. După ce am rămas singură la cămin, m-am aventurat să iau metroul, iar prima oprire a fost Parcul Herăstrău. Am stat acolo pe o bancă, înmărmurită, încă nu mă puteam relaxa, deşi eram fascinată de verdeaţa şi de apa care se întindeau cât vedeam cu ochii. Veneam dintr-un oraş mic de munte. Tânjeam după natură şi am găsit-o cât să-mi alin dorul de verde. Speriată şi fericită. Începea o viaţă în Bucureşti. Herăstrău a rămas de atunci locul meu de suflet, locul unde merg cât pot de des. Locul unde voi găsi mereu un petec pe iarbă doar pentru mine. Un alt loc de suflet pentru mine a fost „La Motoare”. Era terasa aia de pe Teatrul Naţional unde am văzut primii hipsteri, unde am descoperit cocteilul preferat, unde toată nebunia oraşului se spărgea prin râsete şi prietenii.

Iubesc oraşul ăsta. Îl iubesc la nebunie în fiecare primăvară când pot să stau tolănită sub cireşii din Grădina Japoneză şi nu fac altceva decât să privesc petalele cum cad. Îl iubesc în fiecare primăvară când mă pot plimba în neştire pe străduţele de pe lângă Grădina Icoanei şi îmi mai bag nasul prin curţile oamenilor să admir magnoliile. Îl iubesc în fiecare primăvară când oraşul se goleşte de Paşte şi de 1 Mai şi simt că străzile sunt ale mele. Îl iubesc în fiecare primăvară când merg pe terasa Pescăruş să mănânc cel mai bun desert din lume: budincă de curmale. Îl iubesc în fiecare primăvară când, după o iarnă prea lungă, pot merge pe jos cu orele şi pot să iau la rând din nou toate muzeele.

Îl iubesc şi vara. E cald, ştiu. Sufocant, ştiu. Dar îmi place. Îl iubesc şi toamna pentru aceleaşi parcuri infinite şi pline de frunze aurii. Îl iubesc şi iarna – mai puţin, recunosc – dar târgurile de Crăciun sunt preferatele mele.

Ştiu. E aglomerat, e gălăgie, e trafic, e plin cu oameni nervoşi, dar parcă ne şi place să ne plângem mai mult decât e cazul. Nu am cum să nu te plac, Bucureştiule. Eşti oraşul în care m-am făcut om mare.