„Înecăciunile care au bântuit Bucureştii”

Odinioară, Dâmbovița inunda anual orașul, trimițând în disperare mahalalele și aducând boli și molime.

Istoricii spun că motivele inundațiilor provocate în fiecare primăvară de apele râului ce traversa orașul erau multe. Pe de o parte, morile erau mult prea numeroase, iar podurile erau susţinute de ţăruşi înfipţi direct în albia râului, alcătuind adevărate „zăgazuri” în calea cursului normal al apei. Pe de altă parte, era şi prostul obicei al bucureştenilor de a arunca gunoaie direct în Dâmboviţa, care strâmtorau matca. În plus, cei care locuiau pe malul râului micșorau constant albia, încercând să extindă suprafaţa curţilor.

Pe la mijlocul secolului XIX, Primăria a dat o ordonanță care prevedea dărâmarea clădirilor ce împiedicau cursul apei. Însă,  proprietarii de mori și de case de pe malurile Dâmboviței nu au respectat-o. Astfel, în 1861, Consiliul Municipal a decis „desființarea zăgazurilor acelor mori prevăzute a se dărâma spre a se înlătura în acest mod inundațiunea ce dânsele cauzează orașului”.

Cu toate măsurile luate, Dâmbovița a continuat să inunde cartierele mărginașe, în 1862 și în 1864 fiind unele dintre cele mai mari inundații, care au acoperit de ape mai multe mahalale.

„Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns inundaţiile din 1862 şi 1864, în primăvara următoare urmă cea mai catastrofală dintre înecăciunile care au bântuit Bucureştii”, scria istoricul George Potra în cartea „Din Bucureştii de ieri”.

În primăvara anului 1865, toate zonele aflate lângă Dâmboviţa – în prezent: Calea Rahovei, Radu Vodă, Hanul lui Manuc – au fost inundate. Se spune că apa atingea prin unele locuri și trei metri și ajunsese până la dealul unde se afla atunci Teatrul Naţional (în prezent, hotelul Novotel).

Circulaţia a fost întreruptă total, oamenii s-au refugiat în podurile caselor, iar alimentarea cu apă şi alimente s-a făcut cu foarte mare greutate pentru o bună perioadă de timp.

Al.I. Cuza cere amenajarea Dâmboviței

După calamitatea din 1865, la cererea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Guvernul dă o lege pentru desfiinţarea morilor boiereşti care îngreunau curgerea Dâmboviţei. Pentru a nu se mai repeta catastrofa, tot atunci este votată o lege prin care toate morile şi zăgazurile care „gâtuiau” apele să fie desfiinţate. Lucrările încep imediat, după cum notează istoricii, cu ajutorul a sute de puşcăriaşi, scoşi la muncă din închisorile din jurul Bucureştiului. Legea mai prevedea, însă, și întocmirea de studii pentru canalizarea Dâmboviței și înființarea de splaiuri, rectificarea cursului Dâmboviței și curățarea râului Ilfov și unirea lui cu Colentina, astfel că apele crescute ale Dâmboviței să poată fi deversate la nevoie în acest râu.  

În aprilie 1892, când amenajarea era aproape gata, râul a inundat din nou câteva cartiere: Grozăveşti, Cotroceni şi Cărămidari. Tot atunci, Grădina Botanică a fost acoperită de ape şi distrusă aproape în totalitate. „Aceasta a fost ultima revărsare a Dâmboviţei, ultimul său capriciu”, scria istoricul George Potra.

autor: Monica Cosac

sursa foto: Theodor Aman