Candice Prohanca Dragota - bucuresti centenar

Locuri în suflet

Candice Prohanca Dragota

Îmi iubesc urbea natală într-un mod necondiționat. De ce? Pentru ca am ales mereu să văd cu inima. Prin urmare, n-o să vorbesc despre orașul gri, despre cozile din trecut, ori despre rafturile goale de la Alimentara, ci despre partea care îmi bucură inima când mă gândesc la rădăcini, la prieteni, la arhitectura sentimentelor și amintirilor mele.

În București m-am născut, am copilărit și m-am format ca om. Oriunde m-aș duce, când revin am mereu sentimentul că e ACASĂ.

Cu ochi de adult privesc fetița care se plimba cu bunica pe Calea Victoriei și asculta povești din “Trecute vieți de Doamne și Domnițe.”

Când bunica lua pensia mă ducea la cofetărie. Mergeam la Capșa, la Scala ori la București (actualul Radisson), sau la Casata (cam pe unde e acum KFC în Romană). În zilele bune îmi lua profiterol de 12,50 lei și zmeurată, o licoare dulce-acrișoară de la care-mi rămânea limba roz. Alteori avea treabă la CEC–ul mare de pe Calea Victoriei, unde moșmondea la “Libretele de economii”. Țin minte tocurile cu penițe rășchirate, care scârțâiau pe formularele de retragere ori depunere și suporturile de sticlă cu locașuri speciale pentru cerneală. Spre exasperarea bunicii, de cele mai multe ori reușeam să mă pătez în încercarea de a desena siluete de pisici grase pe formularele de la CEC.

Apoi mergeam la magazinul Victoria, căruia bunica îi spunea “Galeriile Lafayette”, după cum i se întipărise ei în memoria afectivă, așa precum și eu la rândul meu spun Ana Ipătescu și bulevardul 1 Mai. Mă fascina clădirea în stil Art Deco, construită după modelul magazinelor pariziene grande surface, cu spații mari de expunere. Uneori treceam prin pasajul Villacrosse, unde erau sandwich-uri calde cu șuncă la 5 lei bucata.

De multe ori înghițeam în sec, căci bunica n-avea mereu bani de asemenea răsfăț. Îmi plăcea mult să privesc cum se răsfrânge lumina zilei prin cupola de sticlă colorată a pasajului. Pentru mine, pasajul era trecerea către o Țară a Minunilor, așa consideram Lipscănia. Mă încântau străduțele întortocheate, pline cu consignații, unde bunica mai aducea fie tablouri pictate de ea, fie diverse bijuterii, atunci când nu ne mai ajungeam cu banii. Mă uitam în vitrinele cu rochii de mireasă și îmi imaginam momentul în care voi purta și eu una.

Tot din Lipscani mi se cumpărau în fiecare toamnă câte o pereche de pantofi negri de lac și cu baretă, de la magazinul ‘’Cei trei ursuleți”, iar uniforma școlară de la magazinul „Cocorul” sau „Vulturul de mare”. În cabinele de probă vedeam silueta subțire a unei fetițe cu uniforme prea mari, luate ca să ajungă până anul următor în vară.

Zona cea mai dragă inimii mele se afla însă între Romană și Universitate. Mama era farmacistă la Farmacia 5 de pe Magheru, ce se întindea de la galeriile Simeza până după colțul clădirii, înspre cinema, actualul Cărturești. Veneam la farmacie și mă jucăm cu balanțele în care se cântăreau substanțele pentru preparatele farmaceutice.

În vacanță luam maxi-taxi până la Romană, coboram la Coloane și luam la picior tot Magheru până ieșea mama de la farmacie. Țin minte și acum ziua de vară când am aflat că am fost admisă la liceu. În ziua aia știu că am primit în dar mult râvnita pereche de pantofi cu toc, marca Guban, luată de peste drum, de la magazinul Eva, favoritul mamei. Fremătam de bucurie în timp ce mă uitam la pantofii din piele bleumarin, care marcau începutul cochetăriei. Tot în acea zi m-a dus mama pe terasa de la Lido, unde am avut dreptul să beau și eu din paharul ei cu bere. Eram, oficial, adolescentă!

Dar cele mai frumoase amintiri abia de acum încep, în perioada de adolescență și studenție. Nici că m-am mișcat dintre Romană și Universitate. Liceul l-am făcut la Școala Centrală (pe atunci Zoia Kosmodemianskaia), iar Facultatea de Litere la Universitatea București. Am mers mereu mult pe jos, iar zona cuprinsă între Școala Centrală, Maria Rosetti, Grădina Icoanei și Parcul Ioanid era considerată „cartierul general”.

N-o să uit vreodată cireșii japonezi din curtea interioară a Școlii Centrale, bijuteria arhitectonică construită de Ion Mincu. Acolo m-am îndrăgostit iremediabil de poezie, de literatura universală, de limba latină și de primul băiat din viață mea.

În parcul din Grădina Icoanei m-am sărutat și tot acolo am fumat prima țigară. Pe aleile din Ioanid și Icoanei m-am plimbat cu băiatul care îmi recita poezii din Prevert. Cunosc cu ochii închiși străzile de lângă Icoanei și Biserica Anglicană, cu parfum de tei, glicină și mâna Maicii Domnului.

Nu pot să nu vorbesc despre primele ieșiri la bere în Cina, Lido, Grădinița, când ne scoteam matricola ca să ne dea chelnerii complici câte o bere, despre orele chiulite de la liceu și petrecute în sălile de cinema de la Scala, ori Patria, unde mergeam mai ales la matineu ca să ne putem pupa în voie, despre primele concerte de rock la Arenele Romane, ori Polivalentă, din perioada mea intitulată motor-metal-scandal.

Firul aducerilor aminte se deapănă mai departe către Biblioteca Universitară, unde stăteam cu zilele în sesiune sau când am pregătit Lucrarea de Diplomă, căci acolo era singura sursă de iluminare. Nu eram, ca azi, la un click distanță de orice informație. Lucrurile aveau o desfășurare mai tihnită, dar se și făceau și cu mai multă trudă. La Biblioteca Centrală de Stat aveam o relație care îmi înlesnea împrumutarea unor cărți prețioase acasă, dar la Biblioteca Universitară eram nevoită să studiez doar la sala de lectură și să fac fișe. Așa cum într-un magazin de parfumuri există un miros unic, așa și sala de lectură avea pretutindeni același miros de carte veche, pe care îl am întipărit în memoria olfactiv-afectivă.

Un loc aparte îl păstrez în inimă perioadei intitulate “Frumoșii nebuni ai marilor orașe “. Zilele, (dar mai ales nopțile!) petrecute la Terasa Motoare, la Lăptăria lui Enache, terasa de la telefoane, în club A, ori filosofelile din ceainăriile de la Arhitectură, ori de la Litere de la etaj, cu ceaiuri ramforsate bine cu rom ori vodkă. O tempora, o mores!

Când mă gândesc la orice mare metropolă îmi aduc aminte de centru, de top 10, de muzee, de clădiri frumoase, de parcuri, de restaurante și locuri de distracție. Nu mă gândesc la periferia din Paris, Londra sau Roma. Știu că este hulit, că e considerat uneori murdar, aglomerat, plin de “mitici” și de pericole, dar greu se despart chiar și nemulțumiții de el. Ca în sindromul Stockholm, stau aici înlănțuiți într-o legătură inexplicabilă. De ce? Astfel de întrebări nici nu trebuie să ni le punem, ci doar să rămânem în continuare sub vrajă.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.