marele viscol - bucuresti centenar

Marele viscol care a paralizat Bucureștiul

În primele zile ale lunii februarie din 1954, Europa a fost cuprinsă de un viscol puternic, care a provocat pagube imense. În România – pe atunci, tânăra Republică Populară Romînă (RPR) -, a început ca o ninsoare oarecare, chiar în prima zi de februarie, dar s-a transformat, în scurt timp, în cea mai cruntă iarnă a secolului XX, după cum a fost consemnată de meteorologi.

Văzduhul e un infern, ninge, viscolește. Străzile sunt înfundate, vijelia zguduie pereții!”, scria pe 2 februarie, în jurnalul său, scriitorul bucureștean Pericle Marinescu.

Viforul a lovit Capitala în patru reprize de câte două zile, până la finalul lunii, însă cel mai agresiv, care a durat mai bine de 48 de ore continuu, s-a înregistrat pe 3-4 februarie. Serviciul de meteorologie de atunci a consemnat câteva date care au rămas în istorie ca vârfuri ale vremii extreme. De exemplu, vântul a atins o viteză-record în Bucureşti, de 126 km/oră. Un alt record consemnat în 3 februarie ’54 se referă la cantitatea maximă de zăpadă depusă: 115,9 l/mp în 24 de ore, la Griviţa.

Marele viscol din 1954 a încremenit efectiv Bucureştiul şi mare parte din țară. Troienele au ajuns chiar şi la 5 metri înălţime în partea de sud-est, astfel că locuitorii Capitalei s-au trezit îngropaţi în zăpadă, o situaţie nemaîntâlnită până atunci. Ca să poată ieși din case oamenii au fost nevoiți să sape tunele prin omăt, iar tramvaiele au rămas înțepenite zile întregi în mormanele de zăpadă.

Nămeţii au acoperit străzile, gardurile, au înfundat curţile, ba, la unele case au ajuns până la streaşină. Pe străzi abia s-au făcut ici – colo pârtii în formă de tranşee, în care oamenii dispar cu totul sau nu li se mai văd decât vârfurile căciulilor”, nota Pericle Marinescu, în Jurnalul său, pe 5 februarie.

În  acele zile, Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Romîne a transmis un comunicat prin care „toţi cetăţenii capabili de muncă” erau informaţi că erau „datori să participe la lucrările de deszăpezire şi de aprovizionare cu alimente a populaţiei”.  De asemenea, cetățenilor li s-a cerut să facă economie la apă şi curent electric.

Un oraş întreg a ieșit atunci cu lopeţi în mână, iar militarii au lucrat zi şi noapte pentru a elibera străzile. Aprovizionarea cu alimente s-a făcut mai întâi pe schiuri și apoi cu sănii trase de cai. Zăpada a fost cărată cu căruţele și aruncată în Dâmboviţa, iar Uzina Grozăveşti elimina apă caldă pentru că, altfel, exista pericolul să se formeze poduri de gheaţă.

Abia când stratul de omăt s-a mai netezit au fost scoase și tancurile Armatei, căci prin zăpada afânată riscau să se răstoarne.

Tot atunci au fost făcute şi reguli clare privind curățarea zăpezii, care au fost transmise tuturor bucureștenilor prin intermediul ziarelor şi radioului. „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întâi pe partea cu cele două linii de transport şi câte un metru în plus, pe stânga şi pe dreapta”, era una dintre aceste reguli.

De asemenea, oamenii trebuiau să strângă zăpada din interiorul curţilor astfel încât să degajeze zidurile caselor și să o depoziteze doar pe scuaruri şi pe terenurile virane. „Este interzis a se arunca zăpada în gurile de canal, precum şi a scoate zăpada din curţi, în stradă şi nu se va depozita pe partea carosabilă!”, spunea o altă regulă.

Imediat după „marele viscol” din ‘54 au fost aduse din URSS primele maşini speciale de deszăpezire.

autor Monica Cosac

sursa foto: Agerpres

marele viscol - bucuresti centenar

marele viscol - bucuresti centenar

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *