Andreea Munteanu - bucuresti centenar

Parcul Carol, comoara verde din centrul Bucureștiului

Andreea Munteanu

Iubesc Bucureștiul. Și când mă enervează, și când mă sufocă, și când mă sperie, și când mă agită. Uneori, îmi vine să-l părăsesc pentru un loc mai puțin complicat. Dar nu-mi iese. O casă, o stradă, un felinar, un rond, un copac, o băcănie nouă, o terasă dantelată, un domn amabil în trafic, o cariatidă rătăcită  mă înduioșează inevitabil și mă aduc înapoi la el.

Alteori, din drag de el, mă apucă așa o furie încât i-aș face un duș cu milioane de jeturi și de spume, să-l împrospătez, să-l trezesc, să-i readuc culoarea în obraji, vioiciunea în privire, să-l scap de tonele de praf, de mirosurile insuportabile de urină, conserve stricate și rahat de câine, să-l scap de kitschurile hidoase care înghesuie clădiri splendide, prea multe dintre ele părăsite sau semiprăbușite.

E drept că pentru mine, din fericire, Bucureștiul se rezumă la destul de puține locuri. Așa a fost să fie, ca, în peste 20 de ani petrecuți aici, să nu am prea mult de a face cu zonele de cartiere dormitor și să-mi găsesc de lucru și de viață mai… la șosea. Poate că și ăsta e motivul pentru care mi-e ușor să-l iubesc. E, poate, normal să iubești Bucureștiul pe Calea Victoriei, la Ateneu, în Cișmigiu, pe Bulevardul Aviatorilor, în Herăstrău, pe Eminescu, Dacia, Polonă, la hala Traian, în Centrul Istoric, în Piața Unirii,  în Cotroceni. Zilele trecute, am făcut un drum mai lung cu mașina, am trecut, după mult timp, prin Militari, Ghencea, Valea Cascadelor și Rahova. Când am ajuns acasă, în zona Parcului Carol, am mulțumit în gând că acolo s-a întâmplat să fie casa mea și nu altundeva pe traseu. Așa că, da, admit, Bucureștiul poate fi ușor de iubit în unele locuri și ușor de urât în altele. Depinde unde te nimerești și cum alegi să îl privești.

Parcul Carol, punctul terminus,  casa mea, e cel mai boem și mai încărcat de istorie parc din orașul ăsta mare și paradoxal. Este o pădure de aproape 40 de hectare în mijlocul capitalei, o pădure seculară, ușor neîngrijită, cu broaște țestoase, rațe sălbatice, veverițe, lebede, vegetație diversă și cu un lac mare de 2 hectare. Pe lac te poți plimba cu barca atunci când primăria nu se ceartă cu afaceriștii care încearcă să scoată ceva bani din loisir.

Pe locul acestei bijuterii verzi, se întindea, în secolul XVIII,  o mlaștină, care, în zilele bune, devenea un soi de iarmaroc unde locuitorii mahalalelor se delectau cu mici, bere și bragă. La mijlocul secolului, mitropolitul Filaret a construit acolo o fântână cu un pridvor care a servit ani la rând drept tribună patrioților vocali ai timpului. Între ei, nume mari ca Nicolae Bălcescu, Heliade și frații Golești. Lumea venea să-i asculte, iar câmpul deschis, cu fântână, câteva izvoare și un pic de verdeață a ajuns cunoscut sub numele de Câmpul Libertății, un fel de agora bucureșteană.

Pe la 1900, ministrul Domeniilor din guvernul Grigore Cantacuzino, numit Ion N. Lahovari, a decis ca pentru Câmpul Libertății trebuie să înceapă o nouă etapă, una de glorie. Urma să se transforme într-un parc monumental, locul desfășurării Expoziției Generale a României cu ocazia a 40 de ani de domnie glorioasă a Majestății Sale, Regele Carol I. Lahovari l-a adus de la Paris, pe bani grei, pe arhitectul peisagist Eduard Redont, unul dintre cei mai în vogă în epocă. În doar câțiva ani, Redont, cu sprijinul primarului de atunci al Bucureștilor, Constantin Istrati, a metamorfozat complet locul.

Anul 1906 a fost unul cu adevărat festiv pentru România. Atunci s-au aniversat  40 de ani de domnie a regelui Carol, 25 de ani de la proclamarea Regatului României, dar și 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către Traian. Tot atunci a fost inaugurat și parcul nostru, parcul Carol I. În doar 11 luni, s-au ridicat acolo atât clădiri definitive – Arenele Romane, Castelul lui Vlad Țepeș – o copie a cetății de la Poenari, Palatul Artelor- cât și mai multe pavilioane expoziționale. A fost o muncă titanică, răsplătită cu aplauzele mai marilor Europei, invitați la eveniment. Din păcate, după 20 de ani, Palatul Artelor a ars, iar pe locul lui a fost ridicat apoi Mausoleul unde oficialitățile vin și azi să depună coroane la evenimentele importante. Dacă Palatul Artelor a dispărut, multe dintre celelalte monumente ridicate atunci rezistă și azi, unele prăfuite rău, altele mai viguroase. Castelul lui Țepeș, de exemplu, este o încântare arhitectonică, păcat că nu poate fi vizitat pentru că găzduiește o instituție de stat.

Tot în Parcul Carol se află Institutul Astronomic și Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida. În apropiere este gara Filaret, construită de regele Carol I, cel care a gândit și realizat o centură feroviară în jurul Bucureștilor pe care n-am fost în stare să o păstrăm și întreținem. Pe strada Candiano Popescu, care mărginește una dintre intrările în parc, se găsește fosta Uzină Electrică Filaret, una dintre cele mai frumoase construcții din București, după mine.  E o clădire din cărămidă roșie cu un potențial uriaș, pe care, de câte ori o văd, mi-o imaginez ba sală de bal, ba sală de spectacole, ba atelier de creație, ba restaurant de 5 stele, ba toate la un loc. Deocamdată, nu se întâmplă nimic cu ea în afară de faptul că se mai sparge câte un geam și mai cade câte o cărămidă, dar eu încă mai sper.

Printre favoriții mei din parc se numără Giganții, doi tineri sculptați în piatră de Paciurea și Storck. Despre ei se spune că ar fi împietrit din cauza unei iubiri imposibile: erau doi frați care se îndrăgostiseră de aceeași fată. De durere, ei s-au pietrificat, iar ea s-a transformat în cascadă. Chiar și în formă de cascadă, ea a rămas alături de ei, în Parcul Carol, până într-o zi când niște ingineri lipsiți de romantism s-au gândit să o mute în Parcul Herăstrău. Mi-aș dori să existe cineva care s-o aducă înapoi. După cum mi-aș dori să existe cineva care să pună din nou în valoare superba Fântână Zodiac de la intrarea principală, greu de zărit din cauza mașinilor care îi iau tot aerul și toată fața.

Sub podul proiectat de arhitectul Gogu Constantinescu, s-a deschis de curând o terasă cu vedere la iazul cu rațe sălbatice. Are muzică bună, cafea adevărată, hamace printre copaci și niște patroni curajoși, iubitori de istorie, plante aromatice și mâncare românească. Entuziasmul lor mă face să cred că orașul ăsta al nostru poate fi vindecat. Perimetrul, mic de altfel, în care au deschis ei cârciuma, a fost ani la rând abandonat, o putreziciune cu risc de pericol public. Acum, La Pod a ajuns în sfârșit și secolul XXI. Se râde, se dezbate, se meditează, se admiră, se fac planuri, se stă la umbră sau la soare. E un loc practic înviat din morți.

E greu să nu iubești Bucureștiul când stai lângă Parcul Carol, un loc care respiră atâta istorie, noblețe și frumusețe firească, neostentativă. Un loc pe care visez să-l vadă, să-l respecte și să-l iubească mai mult și edilii pentru că ar fi oribil să lași să se prăbușească așa o capodoperă. E una dintre zonele care te fac să te simți cetățean al Europei civilizate, nu al unei periferii oarecare. Parcul acesta te face să te simți confortabil la Paris sau la Viena așa că mi s-ar părea dureros să fie tratat cu nepăsare așa cum s-a întâmplat cu mare parte din zona istorică minunată care îl înconjoară.

Iubesc Bucureștiul. Doar că uneori mă apucă așa o revoltă. Și cred că merită mai mult. De la noi toți.

sursa foto: Daria Virbanescu

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.